Singurătatea, mai lungă decât veacul

Despre singurătate se vorbeşte în şoaptă. O linişte chinuitoare, mai lungă decât veacul. Imaginea dezolantă a stepei. Nu deşertul ‒ deşi se spune că nu e bine să ţii cactuşi în casă pentru că ar aduce singurătate. Deşertul are culori magice, o pustietate tonică şi mistică deopotrivă, ca un schit în vârf de munte locuit de un pustnic despre care nu-ţi vine să spui că e singur, ci că se află mai aproape de Dumnezeu. Singurătatea cea de toate zilele sperie. Un monstru ascuns în creier.

Pe vremuri, solitudinea avea blândeţea melancoliilor, cu foşnet discret de frunze uscate, cu nostalgii ca păpădiile strânse în pumn, cu ploi tăcute de toamnă. În singurătate ştiai ce să faci. Unii citeau o carte, ascultau un disc, aveau ocazia să se reculeagă, ori să încerce să înţeleagă rosturi ale lumii. Singurătatea nu avea nimic toxic sau opresiv, era mai degrabă un timp de meditaţie şi purificare. Asta şi pentru că între oameni se comunica altfel, existau relaţii de prietenie şi de familie parcă mai solide. Timpul curgea mai tihnit. Succesul financiar sau competiţia nu ajunseseră măsuri draconice de evaluare a statutului social. Stresul nu-şi arătase colţii.

Chiar dacă în România copilăriei şi tinereţii mele viaţa era austeră, alterată de o realitate politică absurdă, singurătatea era singulară şi nu fenomen de masă, nici nu provoca tulburări de personalitate ori depresii ca în lumea de azi. Cuvântul alienare nu exista în vocabularul obişnuit. Se vorbea de alienare mentală, dar în niciun caz de una socială. Taifasul era terapeutic. Taclaua de cafenea sau de palier ținea loc de antidepresive. Sunai un amic şi ieşeai la o bere, sau dădeai buzna peste un vecin, o rudă, cine se nimerea, şi în fum de ţigară şi aburi de cafea, vorbeai şi te răcoreai. Comunicam prin cuvinte şi gesturi, prin căldura atingerii, care pe vremea aceea aveau forţă. Şi ţineau de cald.

Singurătatea de azi are stridenţe metalice, ţiuitul camerelor pustiite, agresivitatea unei sperietori închise în spaţii ostile care sufocă. Pe vremuri, din singurătate se putea construi ceva, în solitudine se putea ajunge undeva… Azi singurătatea goleşte, este principala cauză a anxietăţii, insomniilor, depresiilor, abuzului de droguri şi substanţe chimice. În scaunele psihiatrilor, psihologilor şi terapeuţilor se aşază tot mai mulţi oameni de diverse vârste care încep prin a-şi descrie angoasele invocând pe primul loc singurătatea. Iar de la singurătate la tristeţe e un pas mic. Şi unul la fel de mic de la tristeţe la depresie.

Tristeţea ar putea fi privită ca o stare normală. Uneori te paște tristețea, e de înțeles… Doar că a ajuns să fie diagnosticată într-o lume care pune etichete şi dă reţete pentru orice. Tristeţea accidentală e considerată o condiţie patologică, tratată radical cu pilule în urma cărora nu mai plângi, dar nici nu mai ştii să râzi. Sensibilitatea e blocată în ambele sensuri. Scopul e să te scoli din pat, să te duci la serviciu şi să funcţionezi automat într-o lume care îţi dă totul de-a gata. Şi comodităţi, şi formule. Şi gânduri, şi pastile. Nu e bine ca, singur fiind, să începi să gândeşti pe cont propriu. Specialiştii îşi fac, pe bani buni, datoria. Iar corporaţiile farmaceutice prosperă. Apar noi sindroame ale stresului şi tristeţii clinice, noi diagnostice şi, fireşte, noi pastile, pentru „sindromul inimii rupte” sau al „picioarelor neliniştite”.

De curând, manualul bolilor mentale s-a îmbogățit: liber-cugetătorii şi nonconformiştii vor fi trataţi ca bolnavi mental. A gândi pe cont propriu poate fi periculos într-o lume a standardizării. Nonconformiştii sunt prea critici şi se cred diferiţi, au rezistenţă la uniformizare, manipulare şi îndoctrinare, sunt predispuşi la frondă, atitudini negative şi cinism, cu tendinţă de izolare. Ies din rând. Nebun trebuie să fie cine merge împotriva valului!

Treizeci la sută din populaţia Americii suferă de singurătate, conform unui studiu făcut de UCLA. Creierul e afectat, la fel sistemul imunitar. Viaţa se scurtează. Singurătatea şi tristeţea nu mai sunt azi văzute ca reacţii emoţionale la anumite situaţii trecătoare, ci condiţii mentale. Există în studiile de azi conceptul de singurătate cronică sau genetică, pe lângă cea reactivă, apărută în urma pierderii cuiva drag, de exemplu, sau a pierderii încrederii de sine, produsă de un anumit eveniment.

A te simţi singur nu e totuna cu a fi singur. Poţi să nu fii singur, dar să te simţi singur, cu tine însuţi, în cuplu, în familie, în societate, în mijlocul mulţimii. Poţi să te simţi singur pe lume, cu o sută de rude şi prieteni, neînţeles, golit şi rejectat. Teama de singurătate poate face ca partenerii unui cuplu, mai ales la o anumită vârstă, să rămână în relaţii nepotrivite sau dăunătoare. „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”, se spune. Singurătatea poate fi însă o alternativă sănătoasă, o salvare dintr-o relaţie vicioasă. Poţi aprecia singurătatea ca pe o adiere de vânt proaspăt când ieşi dintr-o legătură sufocantă care poate salva aparenţe, poate oferi un statut social sau o siguranţă financiară, dar sugrumă libertatea și îţi înghite aerul vital.

Pentru cel care nu are o pereche sau o familie, singurătatea e opresivă, şi devine şi mai insuportabilă de sărbători, în weekend sau în vacanţe. Probabil că Edvard Munch a ilustrat cel mai bine singurătatea în Strigătul. Da, singurătatea aceea e urâtă. Se şi spune atunci când îţi petreci timpul cu cineva care e singur, că „îi ţii de urât”.

Sunt multe forme şi feluri de singurătate. Aleasă sau impusă. Linişte sau zgomot infernal. Libertate sau cuşcă. Dar multe dintre aceste sensuri se pierd sau sunt distorsionate în lumea noastră simplificată, golită, pe fugă, neatentă la nuanțele și meandrele sufletului lăsat de-o parte.

Pe vremuri un singuratec era considerat misterios, interesant, şi era respectat; azi e suspect, e compătimit şi trimis să se trateze. Un studiu făcut în America pe parcursul a zece ani arată că singurătatea poate fi contagioasă. Dacă stai în preajma unui om cu simptomele singurătăţii, ai peste 60% şanse să ajungi ca el! Adică un om singur e un om singur. Doi oameni singuri sunt doi oameni singuri. Apropierea dintre doi singurateci nu duce la un parteneriat al salvării prin comunicare, ci la dublarea singurătății. Iar dacă singurătatea e contagioasă, poate să apară curând şi un vaccin împotriva singurătăţii. Un milion de oameni singuri sunt o afacere foarte rentabilă pentru corporaţiile farmaceutice.

Peste 19 milioane de adulţi americani sunt în fiecare an diagnosticaţi cu depresie. Principalele simptome: singurătate, tristeţe şi nefericire. La aceştia se mai adaugă milioane de copii şi adolescenţi diagnosticaţi cu tulburări de personalitate ori psihice. Motivele ar fi stresul, competiţia, tensiunile din familie şi societate, adicţii de tot felul, şi, din nou, sentimentul de singurătate, care mai înseamnă şi însingurare, şi înstrăinare, şi alienare, un crescendo toxic în care individul rămâne suspendat ca un acrobat pe sârmă la mare înălţime. Pământul e prea departe iar cerul inaccesibil. Nu îi rămâne decât să galopeze derutat şi înspăimântat în gol pe sârma subţire, de unde oricând se poate prăbuşi.

Din când în când apare la ştiri câte un actor, câte un star găsit mort din supradoze, şi pentru două zile societatea pare tulburată de groapa în care a căzut, după care lucrurile intră în normal şi alte reţete şi alţi traficanţi legali, cu diplomă de doctor și cabinete particulare sunt lăsaţi liberi să trateze singurătatea celor ştiuţi şi neştiuţi care vor colapsa cu o reţetă pe noptieră.

Copiii se simt singuri. Şi în marile oraşe, şi în cele mici. Părinţii pleacă dimineaţa la lucru şi vin seara, cărându-și fiecare în spate propriul său rucsac cu singurătate. Natura fuge tot mai departe pe măsură ce gadgeturile electronice apar în viaţa copiilor de foarte devreme. Bunica a fost înlocuită cu o doică de ocazie din Caraibe. Rezultate slabe la şcoală? Incapacitatea de a se concentra? Deficit de atenţie!, diagnostic tot mai răspândit, şi o doză de amfetamine e prescrisă zilnic. Noţiunea de a se juca afară nu mai există. Afară înseamnă azi un ecran de computer sau de telefon. Maidanul a fost înlocuit cu jocurile electronice.

Adolescenţii se simt singuri, unii refuză chiar să mai comunice, se închid într-o capsulă surdă şi mută de unde contemplă absenţa. Refugiul în droguri şi alcool pare o salvare de moment care anesteziază simţurile în derută. Nimeni nu mai vorbeşte de dragoste, ci de sex. Pornografia ia încet locul sărutului furat pe sub teii înfloriţi. Dar cine mai poate distinge diferenţa în asaltul vizual venit prin site-uri tot mai perverse?!

Profesionistul din marile oraşe este un alergător de cursă lungă, de multe ori condamnat să fie singur din lipsă de timp, victimă a lumii rapace unde, pentru a face faţă competiţiei, îşi sacrifică viaţa personală. Îmi amintesc cum într-o sâmbătă seara am trecut prin faţa unei săli de fitness în Manhattan. Prin geamurile mari luminate femei şi bărbaţi tineri alergau pe aparate, fiecare cu singurătatea lui. O tristeţe copleşitoare ieşea din trupurile lor transpirate, din ochii lor fixaţi pe ecranele televizoarelor care le ţineau de urât în timp ce ei pedalau în gol.

Noroc cu reţeaua de socializare pe Internet. Prieteni? Nu 2, 5, sau poate 7, ci 700! Graţie Facebook-ului poţi avea în cel mai scurt timp mii de „prieteni”. Persoane pe care le-ai întâlnit undeva, cândva, dar mai ales niciodată, şi de care singurul lucru care te leagă este un like dat postărilor. Cu cât mai mulţi prieteni, cu atât mai multe postări şi mai multe like-uri. Poţi să-ţi petreci ziua întreagă pe Facebook pretinzând că ai comunicat. Poţi chiar pretinde că ai normă întreagă pe Facebook, slujbă costisitoare, pentru că îţi mănâncă timpul vânzându-ţi iluzii, până şi ele virtuale.

Sondajele şi studiile vin cu alte paradoxuri. Cu cât cineva e mai singur, cu atât are mai mulţi prieteni pe Facebook. Cu cât socializează mai mult virtual, cu atât se însingurează mai mult. Iar sentimentele de frustrare şi nefericire se accentuează. Dacă membrul reţelei de socializare are o viaţă goală sau austeră, dacă se confruntă cu dificultăţi materiale sau psihologice, atunci postările prietenilor care se bucură de o viaţă bogată în evenimente, activă profesional şi sentimental, sau fotografiile din vacanţe glamoroase, îi trezesc invidii, amplificându-i tristeţea şi singurătatea. Dacă Internetul şi Facebook-ul îşi numără performanţele în rapiditatea de a răspândi ştiri şi a trezi conştiinţe, (ca în cazul Primăverilor arabe ori crizelor din diverse părţi ale lumii), nu se poate mândri cu salvarea individului de singurătate.

Un tânăr şi-a invitat cu surle şi trâmbiţe toţi prietenii de pe Facebook la ziua lui de naştere. Peste 600, răspândiţi în mai multe oraşe. La petrecerea organizată într-un apartament de două camere, au apărut doar doi. Dar ceea ce contează sunt aparenţele, imaginea, bravada etalată în cyber-spaţiu. A doua zi tânărul posta că a avut o petrecere fantastică, și a primit zeci de like-uri. Relevant să fie ce trăieşti cu adevărat sau ce pretinzi şi proiectezi în afară? Se pare că Facebook-ul serveşte bine o lume de narcisişti axată pe învelişul strălucitor al formelor goale în interiorul cărora stă ghemuită singurătatea.

(sursa foto: stirileprotv.ro)

Dar se comunică azi mai mult ca niciodată. Oamenii vorbesc continuu. Pe stradă, în maşină, în trenuri, în pauză la spectacole, la restaurant, pe plajă. Unii par chiar că vorbesc singuri. Cu voce tare. Cel mai bun prieten? Celularul. Partenerul de viață? Celularul.

Recent am citit însă confesiunile nostalgice ale unui tânăr american, sub titlul „Tehnologia mi-a ruinat viaţa.” Deplângea timpurile când comunicarea însemna atingere reală, întâlniri reale, în care partenerii se priveau în ochi, îşi puteau simţi parfumul, relaţionau, studiindu-şi expresii, gesturi, emoţii. Eficienţa comunicării de azi prin emailuri şi texte e lipsită de afect, de participare, învăluită într-o răceală impersonală. Fiecare alunecă singur pe mici aisberguri într-un ocean de gheaţă trimiţându-şi unii altora mesaje digitale.

Răceala și singurătatea bântuie civilizația noastră croită grandios care îşi are preţul şi victimele ei. Mai poate veni salvarea din interior? Doar dacă interiorul nu ajunge să fie o cameră goală, fără gânduri și lipsită de sentimente, prin care sufletul rătăcește în derivă, ca vântul rece de toamnă.

(sursa foto cover: crestemoameni.ro)