Pe Coasta Pacificului

California nu e doar leagănul Hollywoodului şi al Universal Studio, ci şi statul unde scriitori ca Steinbeck, Henry Miller ori Jack Kerouac au lăsat urme puternice, nu la fel de lucitoare ca paietele de pe rochiile vedetelor etalate pe covorul roşu, dar cu siguranţă de o consistenţă care bate timpul, nu doar moda.

Eram invitată de Redlands University în programul visitors writers. O universitate particulară mică şi cochetă, între Los Angeles şi Palm Springs, la poalele celor mai înalţi munţi din California, San Bernandino, cu un campus ca o grădină trăind tot anul un singur anotimp, cu palmieri şi cireşi înfloriţi în februarie. Studenţii plătesc acolo cam 40 de mii de dolari pe an să ajungă scriitori cu diplomă, chiar dacă nu mulţi vor scrie vreo carte vreodată, dar sigur vor termina facultatea cu datorii uriaşe. În ciuda crizei, sistemul de educaţie îşi vede de drum mai departe.

Câteva zile am avut workshop-uri cu studenţi, întâlniri cu profesori, lecturi de poezie şi proză, discuţii despre cum nu se poate preda în nicio universitate talentul şi nici pasiunea pentru magia cărţii, am trecut de la interpretarea freudiană a viselor la avangarda românească şi suprarealism, iar la sfârşit am închiriat o maşină şi ne-am aventurat pe coasta Pacificului, coborând din Palm Springs la Santa Barbara şi de acolo pe malul oceanului spre San Francisco.

Am fost de multe ori în California doar că de data asta părea că nu eu am ales traseul, ci că el m-a dus pe unde a voit. Şi m-am lăsat condusă spre aristocrata Santa Barbara înconjurată de munţii Santa Ynez de un verde pătrunzător, cu un impresionant muzeu de artă, clădiri în stil spaniol şi universităţi de prestigiu. Drumul pe Coasta Pacificului este spectaculos ca o carte poştală. De fapt, toată America e aşa. Deseori mă gândesc cât de diversă şi frumoasă e această ţară, din Alaska în Hawaii, din  Marele Canioane, Zion, Bryce, Arches sau Monument Valley, la staţiunile de schi din Aspen Colorado sau Utah, din parcurile naționale Yellowstone sau Yosemite, la Cadillac Mountain în Acadia… Dincolo de lamentaţia standardizării Americii, de la benzinării şi rest areas la fast-food-uri şi mall-uri, există şi unicitatea acestui spaţiu geografic, şi toate până la urmă dau coerenţă şi personalitate unei ţări în care forţa prezentului bate istoria.

Drumul ne-a dus spre seară la San Luis Obispo, oraş de care n-am auzit niciodată. Am nimerit acolo întâmplător, la ora când oceanul devenise o bucată de pânză întunecată deşirată la margini de valuri albe care se loveau cu vuiet de stânci, iar munţii luau forme misterioase de cocoşaţi uraşi ridicaţi pe vârfuri să privească de sus luminile aşezărilor din vale. Oraş universitar, viu şi boem, San Luis Obispo este şi cea mai veche localitate din California, datând din 1772, după cum aveam să aflăm colindând străzile înţesate de galerii de artă, restaurante, biserici şi pieţe inundate de flori, cu senzaţia că ne aflam undeva în Europa. Şi tot la întâmplare am intrat în Centrul Artelor unde avea loc vernisajul unei expoziţii, am băut vin amestecându-ne cu localnicii şi l-am felicitat pe autorul lucrărilor, un artist plastic care îşi aniversa 40 de ani de carieră.

Înapoi pe coastă. Şoseaua şerpuieşte uneori periculos între ocean şi munţi, valurile se sparg de stânci ascuţite, trecem viaducte, printre eucalipţi cu trunchiuri albe şi chiparoşi drepţi ca o lumânare. Ar trebui să ne apropiem de San Francisco şi totuşi oraşul pare să se îndepărteze tot mai mult. Asta pentru că oprim mereu, peisajul e tulburător de frumos, timpul se opreşte şi el, distanţele se dilată, limitele se ajustează după nevoia noastră de a întârzia trecerea.

Castelul magnatului mediei William R. Hearst în San Simeon iese din peisaj, la propriu şi mai ales la figurat. Ascuns pe un platou între coline, departe de şosea, acoperind o suprafaţă de 500 de mii de metri pătraţi de grădini, piscine interioare şi exterioare, cinematograf, aeroport, şi cea mai mare grădină zoologică particulară, este expozeul opulenţei şi amestecului de stiluri în dorinţa de a sintetiza poate castelele Europei şi a adăposti nenumărate colecţii de artă achiziţionate cu poftă neselectivă. Un castel cu 76 de camere şi 61 de băi decorate ostentativ dar care în ciuda urmelor oaspeţilor de pe vremuri, de la Charlie Chaplin şi Clark Gables la Roosevelt şi Churchill, e în completă discordanţă cu natura sălbatecă din jur de o frumuseţe simplă şi puternică.

La numai câţiva kilometri de această construcţie elaborată, pe malul oceanului zac la soare sute de foci-elefant. Animale unice în California, uriaşe, cenuşii, leneşe dar agresive în lupta de a supravieţui. Se târăsc pe plaja mocirloasă, se împerechează şi multe mor sub ochii noştri. În ocean, mii de foci mici negre cu piele lucioasă scot ritmic capul din apă. Ceva mai departe plutesc liniştite câteva balene. Pelicanii zboară pândindu-şi prada. Natura pare să-şi facă de cap netulburată de ţăcănitul aparatelor de fotografiat.

Vom ajunge în curând la Monterey, capitala Californiei între 1777 şi 1849, dar şi capitala artiştilor la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Loc încărcat de istorie care îşi revendică multe începuturi: prima casă de cărămidă, prima bibliotecă, prima şcoală publică, primul teatru şi prima tipografie care a tipărit primul ziar, California. Mai nou, aici are loc festivalul anual de jazz. Oraşul a fost declarat în 1995 capitala lingvistică mondială pentru rețeaua de traduceri care deserveşte companii în toată lumea. În Monterey au trăit, au pictat şi au dezvoltat curente artistice, ca tonalismul sau en plein air, Arthur Frank Mathews, Armin Hansen sau Xavier Martinez.

Noi eram însă pe urmele lui Steinbeck şi Henry Miller. Spre Biblioteca Henry Miller din Big Sur nu e niciun semn din şosea. Am observat în ultimul moment poarta de lemn cu numele marelui prozator scris mic deasupra. O curte lăsată în voia ei şi casa modestă care adăposteşte ediţii ale romanelor lui Miller, fotografii, scrisori, manuscrise, afişe. O pisică doarme strecurată între rafturile cu cărţi. Linişte. Nimeni, în afară de o tânără care fuma afară în prag şi care ne-a şoptit că dacă avem nevoie de ceva, s-o chemăm. Dacă la castelul Hearst vin cam un milion de turişti pe an, aici nu cred că se opresc prea mulţi. Şi nici spiritul lui Henry Miller nu părea prin preajmă.

Am trecut prin Carmel, oraş sofisticat, cu galerii de bun gust şi buticuri elegante în clădiri de rafinament arhitectonic, am urcat spre mănăstirea misiunii catolice spaniole San Carlos Borromeo, cea mai bine păstrată din cele 21 care se află în California şi seara eram deja pe Cannery Row, strada cu fabrici de conserve cu sardele devenită faimoasă prin nuvela lui Steinbeck. Portretul scriitorului şi citate din scrierile lui erau peste tot, în port şi în cartierul istoric, în restaurante şi benzinării.

O seară perfectă sub cerul Californiei. Luna coborâse plină la marginea oceanului. Fiecare vede altceva în desenele ei. Forme, semne, sau înţelesuri abstracte. Mama mea vedea un păstor cu oi. Când eram mică mi se părea că, îndată ce adormeam, din lună ieşeau pe furiş pitici luminoşi care străluceau pentru o clipă şi se topeau apoi în imensitatea cerului. De data asta în lună am văzut o barcă trasă la mal.

(sursa foto: travelers-way.com)