Oglinzi inegale

Ce traducem? Obsesia oricărei culturi mici este de a se face cunoscută şi de a atrage recunoaşterea internaţională a valorilor pe care le consideră fundamentale. De multe ori însă ceea ce în interior pare major şi important, poate să nu aibă efectul scontat în confruntarea cu aşteptările şi gustul unei pieţe străine. Să fie de vină calitatea traducerilor? Sau poate specificul prea „specios” al literaturii spaţiului respectiv? Cultura română rămâne oarecum frustrată că Eminescu, Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu sunt necunoscuţi în lume, în timp ce, spre exemplu, poeţii avangardişti (de la Celan şi Tzara la Gherasim Luca şi B. Fundoianu) şi-au creat o legendă atât în Europa, cât şi în America. Din nou, pentru că au fost traduşi la timp şi bine? Pentru că au plecat în străinătate şi unii au scris în limbi de circulaţie? Sau pentru că au făcut parte dintr-o mişcare literară modernă şi novatoare, integrându-se în spiritul cultural care excita lumea europeană într-un anume moment istoric? Pe de altă parte, vorbind de proză, de ce ţăranul rus are universalitate în timp ce al nostru rămâne marginal şi greu de receptat pentru un cititor străin? Să fie un capriciu al marilor culturi? O nepricepere a noastră în a ne selecta autorii şi operele demne de a fi cunoscute? O strategie neprofitabilă a promovării şi traducerilor?

Întrebările vor persista probabil mult timp, se vor adăuga nuanţe şi se vor atenua stridenţe, dar obsesia traducerilor care să facă o gaură în cerul marilor culturi va continua să frământe autori, traducători, editori şi manageri culturali. Oricăror lamentaţii şi complexe, scenarii şi prejudecăţi, sunt oricând de preferat încercările, chiar dacă par asemeni picăturilor de ploaie în ocean.

Asocierile acustice ale literelor în interiorul cuvântului sunt la fel de importante ca explicaţiile logice. Copiii învaţă să vorbească asociind cuvintele cu obiecte sau persoane pe care le pot vedea şi atinge. Când reperele reale lipsesc, imaginaţia construieşte, pe baza informaţiilor care pot fi procesate de creier, imagini descriptive, un mic film în care sensul cuvântului este înţeles prin derularea „poveştii” cuvântului respectiv. Tot la fel se învaţă o limbă străină. Până să se instaureze în structurile mentale făcând cuvintele să ţâşnească direct, natural, „netraduse în gând”, fără ca noi să le percepem procesul de prelucrare, limba străină operează cu imaginile cuvântului transpus din limba maternă. Filmul cuvântului tradus precede rostirea lui. Învăţăm un cuvânt străin când imaginile lui în limba maternă şi în cea pe care vrem s-o vorbim, se suprapun. Abia atunci spunem că „gândim” într-o limbă străină. Sau, mai poetic, putem visa în ea.

Uneori expresii care în limba maternă sunt savuroase şi pline de semnificaţii, traduse într-o limbă străină pot să nu producă efectul scontat, eşuând în expresii terne, placide, lipsite de strălucire. Limbajul e mai mult decât cuvintele care-l compun. Adună şi operează cu referinţe culturale, mituri şi transcendenţe, matricea filosofiei populare şi stadii succesive de civilizaţie, reglate de muzicalităţi, accente, şi trimiteri subtile la contextul istoric. La rândul ei, limba reuneşte toate poveştile cuvintelor ei, imaginile vitale şi unicitatea metaforelor, recreând lumea de la zero în cheie specifică.

În cazul special al scriitorilor, emigrarea înseamnă înainte de toate emigrarea într-o limbă străină. Procesul este egal cu o renaştere înăuntrul altui înveliş de cuvinte sau alteori cu o moarte, simbolică, dar nu mai puţin tragică. Impactul psihologic al acestei dislocări profunde depăşeşte efortul de a învăţa o limbă nouă. În plus, se poate întâmpla ca, deşi reuşind să deţină foarte bine limba de adopţie, un scriitor să nu poată totuşi crea în ea, lipsindu-i nuanţele intime ale limbajului, nereuşind să activeze la intensitatea dorită ramificaţiile mentale creatoare şi producătoare de inefabil.

Mulţi scriitori emigraţi într-o altă cultură îşi simt identitatea alterată, se trezesc dezrădăcinaţi, temători şi nesiguri, inventându-şi un spaţiu intercultural în care vor rămâne suspendaţi şi pe care îl vor invoca ca pe un refugiu sau ca pe o scuză pentru imposibilitatea de a-l domina de pe ambele maluri. Scriitorul se simte trădat de cel mai puternic aliat al său, limba, neputincioasă în a-l mai exprima în profunzime.

Tema traducerilor și a relaţiei scriitor-traducător a făcut de-a lungul timpului subiectul a nenumărate dezbateri şi colocvii. Literatura lumii este plină de traduceri remarcabile. Graţie lor au ajuns la noi manuscrise vechi şi lucrări sacre, autori universali şi lucrări de referinţă, dar relaţia traduttore-tradittore (traducător-trădător) preocupă încă mulţi creatori şi teoreticieni ai limbajului. Elementul esenţial al acestei controverse este metafora însăşi, codul ei şi găsirea cheii potrivite în descifrarea simbolurilor. Corectitudinea transpunerii nu are mare relevanţă aici. Limba este un animal misterios, pe de o parte mitologic, pe de altă parte viu şi de necuprins. Metafora îşi protejeză unicitatea, îşi încuie bine magicul şi face cheia scăpată.

(sursa foto: twitter.com)