O muză în ruine – Ficțiunea

Se vorbește tot mai des și mai răspicat în lumea editorială și literară americană despre apusul unui gen literar care a reprezentat fundamentul prozei și a incitat gustul pentru lectură secole la rând. Ficțiunea. Imaginația nu mai pare să fie de ajuns. Și nici la modă. Autorii înșiși se dezic de ea, speriați că își vor pierde cititorii și că editurile le vor refuza contractul. E ca și cum un catolic și-ar pierde credința în Sfântul Duh.

Rachel Cusk consideră proza de ficțiune „falsă și penibilă”, David Shields crede că cele mai multe din romanele publicate în ultimii ani sunt „plictisitoare și deconectate de la realitate”, iar Karl Ove Knausgaard ajunge chiar să afirme că „scriitura de ficțiune nu are valoare”. Editurile sunt și ele reticente în a mai publica ficțiune tradițională. Cine mai citește azi așa ceva? Oamenii vor povești adevărate, dure, care să le susțină nevoia de adrenalină și să le valideze informația venită prin canalele mediatice.

Lipsa de apetit pentru proza narativă tradițională de ficțiune s-a întins rapid. Au proliferat biografiile, memoriile, jurnalele, confesiunile derizorii, povești personale mărunte scrise la persoana întâi, cărți subțiri, la propriu și la figurat, care ocolesc prudente analiza psihologică, fresca socială, metafora și eseul de atmosferă, producând „realitate” în forma cea mai simplă, cu pretenția dezvăluirii adevărului vieții obișnuite. Aici se simt bine și scriitorii în criză, și absolvenții de colegii cu veleități literare, și cei ocoliți de talent sau fantezie care pot povesti nestingheriți banalitatea propriei existențe cu ale ei experiențe sexuale – fabuloase ori ratate -, conversațiile de prin baruri ori întâmplări adevărate cu administratorul blocului ori pisica vecinei.

Minimalismul acestui tip de proză permite oricui să se creadă scriitor și să înceapă, lipsit de complexe, să-și povestească viața, cât de neinteresantă ar fi. Cărțile se scriu repede, cu furie, ca o temă pentru acasă dată de un psiholog care își invită pacientul să-și consemneze trăirile și întâmplările pe peste zi, să-și aducă aminte din copilărie evenimente dureroase ori acte rușinoase și să le povestească fără participare emoțională, doar pentru a se elibera de ele. Și poate că în banalitatea aceea se vor recunoaște mulți alții… Cifra bate totdeauna calitatea în prospecțiile editoriale de piață.

Despre har, talent, chemare, dicteu divin, inefabil și alte unelte ale unei muze în ruine, nu se mai suflă un cuvânt. Proza la îndemâna oricui și pentru oricine. Cu condiția să conțină realitatea așa cum e ea. În rest, fantasme. Nici copiii nu mai vor să adoarmă pe basme.

Autoare tinere își aruncă în aer familia sau relațiile personale doar pentru a produce primul lor roman chicklit – poate și ultimul – în care candoarea și cruzimea mărturisirilor necenzurate ar trebui să stârnească vânzarea, dar nu reușesc să stârnească nici măcar praful așezat pe coperți. Poți umbla gol pe stradă doar dacă ai aripi de schimb. Literatura înseamnă mai mult decât confesiunea la o cafea ori răbufnirea narcisistă într-o după-amiază de duminică ploioasă. Se scrie mult în ziua de azi, se publică mult. Politicieni, actori, bancheri, victime și violatori își pun în pagini povestea. Nu pentru a transmite sau a schimba ceva, nu pentru a ilumina, ci din orgoliul de a-și expune rufele murdare cu pretenția că ar putea fi refolosite.

Am participat în ultimul timp la câteva lecturi în New York. Discuțiile care urmează lecturilor sunt mai toate focalizate pe cât adevăr se află în povestea respectivă. Nimeni nu discută valoarea literară, ci proporția realitate-ficțiune. Ca și cum alunecarea în suprarealism sau imaginație ar fi o trădare din partea autorului care pare să fi jurat pe biblia artelor că va spune adevărul și numai adevărul. Majoritatea, narațiuni intimiste. Autorul față în față cu el însuși, fără să se poată totuși privi în ochi, analiza în profunzime produce nivele artistice diferite ori expulza propria experiență în universal. Afli cum autorul cumpără o găină înghețată de la supermarket, vorbește cu mama la telefon, se uită pe furiș la sânii vecinei de birou, își amintește fantezii sexuale de pe când avea 17 ani cu profesoara de istorie, descrie o plajă din Bahamas unde a avut o erecție spontană în fața unei nuci de cocos…

Dansul lui Apollo cu muzele de Baldassare Peruzzi (sursa foto: greatdreams.com)

Generația Facebook își spune cuvântul? Să urmeze demonizarea lui Kafka și Bulgakov? Ori cărțile lor citite de un grup restrâns de „nebuni”, neuniformizați, un fel de samizdat în libertate care vor schimba între ei Manuscrisele de la Marea Moartă a Ficțiunii? Proiecții macabre, dar nu sunt totuși pesimistă. Romane importante își fac încă locul. E drept că tot mai des în edituri independente, small distribution ori university presses, eliberate de grila comercială a profitului. Cărți vii și proaspete, cu provocări intelectuale și umor încă țin pasul în aglomerarea de scriitură fără valoare. Un compromis regretabil pe care editori și agenți îl fac în detrimentul literaturii, preferând să se coboare la gustul, neatenția sau dinamica maselor prinse în capcana supraviețuirii, în loc să încerce să le stârnească și educe apetitul pentru ceva mai greu accesibil, dar mai durabil și mai profitabil în timp. Sper încă să văd cum „Cântarea Ficțiunii”, un fel de „Cântarea României” pe invers, va eșua…

Pentru a-mi ridica moralul și a aduce argumente optimismului privind viitorul prozei de ficțiune, am citit de curând Un Dumnezeu în ruine. Lectură nerecomandabilă amatorilor de proză confesivă. O carte totală în care autoarea britanică Kate Atkinson întoarce viața și moartea pe toate fețele. O saga a Marii Britanii de după război construită cu măiestrie prin destinul a patru generații din aceeași familie și un secol de istorie. Or fi și povești adevărate în carte, și amintiri prelucrate, dar de la început până la sfârșit citești un roman de o coerență și intensitate celiniană, populat cu o bogăție de caractere și întâmplări, o demonstrație fantastic de puternică a ceea ce proza poate proiecta în universal, o construcție solidă capabilă să înfrunte vremuri, mode și modele de moment. Realitatea bate ficțiunea, poate. Dar literatura de valoare bate timpul.

După romanul Viață după viață, căruia i-a adus elogii și Ordinul Imperiului Britanic pentru serviciile aduse literaturii, Kate Atkinsos își continuă cu Un Dumnezeu în ruine drumul spre celebritate. O văd mergând cândva în sandalele lui Doris Lessing. Spre Premiul cel Mare.

(sursa foto: deviantart.com)