Mercedes-Benz Fashion la New York

Mijloc de februarie geros. Viroze, dureri de spate, nostalgia zăpezilor de altă dată și a iernilor din copilărie îmblânzite de memoria care păstrează stări de fericire în absolut, rupte din context. Zăpezi pufoase, copaci de zahăr, liniște stelară. Poate că era frig și atunci, poate că și atunci iernile păreau interminabile, doar că eram tineri și neîncercați, sângele pulsa nepăsător, timpul nu începuse să curgă cu adevărat. Confuzia simţurilor oscilând între trupul de azi, ca entitate biologică şi sufletul rămas în urmă, la o altă vârstă. Nu asta mă preocupă, însă. De tânără mi-a plăcut să îmbătrânesc. Bătrâneţea mi s-a părut dintotdeauna mai degrabă o performanţă. Măreţia formelor de rezistenţă în interiorul unui înveliş fragil. Iar de câte ori realitatea devine covârşitoare sau incomodă, recurg la exerciţiul Stelei Polare. Îmi imaginez lumea văzută de sus. Privite cu distanţă şi detaşare, siluetele dispar, contururile se estompează, tensiunile ajung să fie neînsemnate, conflictele îşi pierd sensul, lucrurile îşi amestecă formele. Nu mai auzi și nu te mai atinge forfota de jos Din perspectiva Stelei Polare, măsura îşi înghite dimensiunile, timpul se strânge în el însuşi, raportul de forţe între lumea reală şi celelalte lumi – succesive, suprapuse, paralele – se modifică. Instanţele văzute sau nevăzute îşi pierd şi ele autoritatea.

E sâmbăta Sfântului Valentin, sărbătoarea îndrăgostiților, inventată nu atât pentru binele îndrăgostiților, cât pentru profitul comercianților. Flori, ciocolată, baloane, restaurante cu meniuri scumpe, cadouri. Sau nu. O cină acasă la adăpost de isteria orașului epuizat și deopotrivă epuizant de frig. Ori melancolii.

Aleg să înfrunt frigul și să depăşesc melancolia venită pe aripile crivățului din Canada, ducându-mă la o paradă de modă. E Mercedes-Benz Fashion Week la New York. Într-un spațiu uriaș construit special la Lincoln Center, timp de câteva zile vedete de tot felul, celebrități din lumea modei, mass-mediei, filmului și afacerilor vor putea fi văzuți pe viu, fotografiați, intervievați, criticați și invidiați. Se vehiculează cifre exorbitante. Industria modei aduce mai mari venituri decât US Open sau The Super Bowl, cel mai adulat eveniment american. Creatorii de modă măsoară timpul nu în zile, săptămâni sau luni, ci în două anotimpuri: toamna şi vara, când colecţiile lor creează zarvă și profituri imense, întreţinând sindromul exclusivității elitelor.

Pe locul unde odată era Damrosch Park, cu spectacole de muzică și dans gratuite pe timpul verii, e acum agitaţie mare. Tinere blonde se mişcă de ici-colo cu morgă de organizatoare importante, cu privilegiul de a sta la doar câţiva centrimetri de actori şi cântăreţi faimoşi care apar în momente studiate şi se mişcă lent în faţa camerelor de luat vederi. Toată lumea are un zâmbet până la urechi. Body-guarzi cu sârme în urechi şi cămăşi negre îşi arată musculatura şi acoperă cu privirea pavilionul principal, saloane de prezentare și coridoarele ticsite. Se împart reviste şi ediţii speciale ale publicaţiilor de modă, bomboane de ciocolată, pungi cu sample-uri de cosmetică, sticle cu apă plată. Americanii sunt o naţie foarte hidratată. Mai ales femeile cară după ele peste tot sticle de plastic, odată ce li s-a spus că apa ar fi secretul frumuseţii şi al tinereţii veşnice, ar face pielea frumoasă şi ar ajuta la pierderea în greutate. Modelele care prezintă colecţiile de modă n-au însă nevoie de nicio picătură de apă. Sunt ireale. Reci, nesfârşit de înalte, şi slabe până la limita dispariţiei. Nu zâmbeşte niciuna. Saltă pe podium încruntate, mai degrabă triste. Îţi lasă senzaţia că prezentarea modei este cel mai serios şi mai dificil lucru din lume. O paradă încrâncenată pe muzică dată tare, ţinute stranii, unele îndrăzneţe, altele de-a dreptul nebuneşti, mai toate inaccesibile ori imposibil de purtat în public. Asta gândesc eu, lângă mine însă o rusoaică zâmbeşte complice, îşi notează ceva pe o bucăţică de hârtie şi la sfârşit îmi mărturiseşte că soţul ei a trimis-o din Moscova cu optzeci de mii de dolari să-şi aleagă ce-şi doreşte din defileurile de modă newyorkeze. Îi zâmbesc încurajator.

În primele rânduri persoane importante se ascund sub ochelari mari fumurii. Ieri, la știri, înaintea conflictului din Ucraina, s-a vorbit despre cum Kim Kardashian s-a pus în primul rând în brațe cu fiica ei care a început să plângă iar vecina de scaun, nimeni alta decât prețioasa Anna Wintour, i-a aruncat priviri mai reci decât frigul de afară. Pe un alt canal rula The Devil Wears Prada, filmul inspirat de redactora șefă a revistei Vogue interpretată de Meryl Streep, poate pentru a stimula și mai mult interesul pentru lumea glamuroasă a modei, ori spre a-i enerva și mai mult pe cei care o disprețuiesc.

N-au lipsit anul acesta nici gesturile umanitare și inițiativele liberale. Naomi Campbell a dat un show pentru strângerea de fonduri în lupta împotriva virsului Ebola; Campania Role Models not Runway Models a adus în defileuri o actriță cu Down syndrome și o adolescentă paralizată… Dar cu toată corectitudinea politică – forțată – săptămâna modei rămâne un spectacol zgomotos pentru extratereștrii – sau extra teritorialii lumii obișnuite.

Câteva actriţe cunoscute acaparează pentru câteva minute atenţia. Aparatele de fotografiat ţăcănesc fără încetare, camerele de televiziune panoramează continuu spectacolul, care de altfel ţine puţin, dar e intens şi concentrează sute de mii de dolari. O lume glamuroasă e etalată cu fast. Strălucirea e orbitoare.

Manechinele – foarte nimerit termen –, femei de ceară îmbrăcate incendiar, tropăie provocator pe esplanada îngustă, ca nişte cai de rasă. Le privesc picioarele interminabile cum zvâcnesc pe tocuri halucinant de înalte şi mi-e teamă în fiecare secundă să nu se prăbușească peste VIP-urile din rândul întâi care le privesc fără expresie, sau mai bine zis cu expresie de profesionişti blazaţi care au văzut tot ce se poate vedea şi nu se lasă impresionaţi de nimic.

Rusoaica de lângă mine mă întreabă ce defileuri i-aș recomanda în zilele următoare. Încerc să-mi ascund ignoranța pretinzând că sunt o tradiționalistă, aș merge pe Dennis Basso, cu hainele lui de blană sfidând societățile de protecția animalelor, sau pe Caroline Herrera, cu linii fluide și tăieturi clasice, dar cel mai mult îi recomand colecția Ralph Lauren, (unde, nu-i spun, dar prietena mea Daniela Codarcea este senior vice-president de design), rochiile vaporoase, voaluri bej și cenușii luminoase, accesorii bogate și tonice, ținute tinerești pentru femeia explorator, ziarist, ori iubitoare de natură și naturalețe. Mă privește curioasă vecina mea. Păream ușor entuziasmată chiar, tocmai când s-ar fi grăbit să mă creadă o nesuferită infiltrată acolo doar să strâmb din nas.

În dimineața aceea, am avut însă ghinion. Cele trei prezentări la care am asistat erau parcă făcute să dărâme mitul eleganței sau îndrăznelii. Parada Lacoste. Manechinele sunt obosite, nu au nimic sportiv nici în ținută, nici vestimentar, par mai degrabă coborâte de la un sanatoriu din munți. Muzica e și ea enervantă. Urmează Mark and Estel, doi creatori de care nu am auzit niciodată, ceea ce nu înseamnă nimic, doar că nu par să convingă nici cunoscătorii, nici pe snobi, cu creațiile lor sărăcăcioase și neinspirate. Nu e de mirare că modelele au fețe căzute. Or poate cearcănele lor sunt doar accesorii la ținuta ploioasă? La sfârșit Mark cântă la chitară iar Estel la microfon, un duet bizar și diletant. Vorbind de timp ploios, Noon by Noor etalează o colecție de rochii și pelerine solzoase, reci, metalice pe muzică rap. Noroc că defileurile nu țin mai mult de zece minute. Răsuflu ușurată.

Anul trecut am asistat la o paradă high tech fashion, o colecţie abstractă, cu haine din materiale speciale care se adaptează la condiţiile metorologice, ba chiar au un GPS cusut care îţi spune câte grade sunt afară, buzunare speciale din care să nu-ţi cadă celularul, poşete în formă de televizor, şi câte şi mai câte chestii năstruşnice. Da, m-am suspectat și de provincialism. Nu știu dacă vârsta sau educația sunt de vină. Oricum ar fi, cui îi pasă? Civilizația își vede de drum mai departe în era digitală care pare să aibă tot mai mulți adepți. Virtuali și ei.

Melancolia mi-a cam trecut, s-a transformat în nerăbdare. Poate din cauza pălăriei cu pene şi perle pe care un manechin deşirat o poartă căzută pe urechea dreaptă tapetată cu paiete. Se opreşte în capătul scenei, pozează cu mâna în şold unduindu-se din trupul fluid şi porneşte tropăind triumfătoare înapoi, eclipsată de manechinul următor care vine dezlanţuită într-o pelerină uriaşă din brocart şi dantele. Mult sclipici, multă poleială. O lume superficială? Dar absolut necesară, mi-o imaginez pe vecina rusoaică şoptindu-mi languros.

După trei defileuri cu muzică dată la maxim mă ia o altfel de melancolie, ca o mare plictiseală, și mă decid să mă duc la MoMa să-mi ridic moralul. Adele Bloch-Bauer, patroana artelor, înaltă, suplă, rasată, pictată de Gustav Klimt într-o rochie opulentă, poate concura cu orice model. Sălile muzeului sunt arhipline, vizitatorii merg încet, admiră în tihnă. E linişte, e bine. E aproape la fel de bine cum aş privi oraşul de sus.