Masaj thailandez și imitații chinezești

Stau întinsă pe un pat de lemn, cu două prosoape sub cap, îmbrăcată într-o pijama de bumbac largă în ai cărei pantaloni ar mai încăpea trei ca mine. Aştept tensionată. Femei delicate foşnesc pe coridoare în fuste lungi de mătase colorată şi cu orhidee în păr. Se mişcă repede, cu palmele împreunate şi capul plecat, zâmbind continuu. Misterioase. Dacă aş fi ştiut ce îmi pregăteau!

Pe culoare apar umbre de bărbaţi sau femei în papuci şi haine de pânză ca ale mele şi dispar repede după vreo perdea albă sau într-una din camerele asemeni celei în care aştept de ceva timp. Aerul condiţionat îmi bate în frunte şi vapori aromaţi de ierburi arse învăluie camera simplă unde în curând o thailandeză mică va intra desculţă, tot cu capul plecat, în pantaloni negri şi bluză de culoarea orhideelor purpurii. S-ar presupune să fiu relaxată, odată ce mă aflu într-o Spa de masaj la care visam de mult.

Masajul thailandez, rezultatul unei şcoli de tradiţie datând din secolul 16, îmbinând reflexologia cu presopunctura, a devenit aproape o datorie pentru oricine ajunge în Ţara Zâmbetelor, unde cuvântul fericire – din nimic – e folosit chiar mai mult decât în America, specializată în fericire – din orice.

Femeia se urcă în pat lângă mine, îmi ia tălpile în palme, Ok, madame? Îmi desface apoi cu dexteritate picioarele şi îşi propteşte talpa în axila mea dreaptă imobilizându-mă. De parcă ar fi ştiut că aş cam fi vrut să fug. Deschid ochii îngrozită şi dau de zâmbetul ei senin şi de orhideea din păr care acum îmi place mai puţin. Timp de două ore mă voi afla în mâinile ei. Şi nu doar. Va folosi degetele, pumnii, coatele, genunchi, călcâiele. Îmi apasă fiecare centimetru, îmi răsuceşte mâinile, şi cu mişcări agile se strecoară pe sub mine sau mi se urcă pur şi simplu pe spate. Totul uşor pentru ea, ca un balet. De durere nu mai simt nimic. Aproape adorm. Nu e însă o idee prea bună.

Micuţa thailandeză iese din cameră şi se întoarce cu o pungă îndesată cu ierburi înfăşurate în prosoape subţiri din care ies vapori fierbinţi. Cu măciulia asta încinsă îmi va apăsa din nou fiecare centimetru, din tălpi până în creştet. Mă ia ameţeala. De câte ori deschid ochii speriată de ce idei va mai avea maseuza mea, văd zâmbetul imperturbabil şi mi-o imaginez ca pe o pasăre tropicală ciugulind din trupul meu lipsit de apărare. Ok, Madame? În fine, termină impetuos legănându-se pe umerii mei, împletindu-mi mâinile şi picioarele şi sucindu-mi gâtul.

Dacă la început o thailandeză m-a spălat meticulos pe picioare, la sfârşit alta îmi dă un ceai fierbinte care nu-mi place, dar îl beau fericită că am scăpat, şi îi strecor în palmă bacşişul pe care şi-l pune discret într-un portofel brodat. Poate că în loc de masajul tradiţional pe care l-am comandat din lipsă de imaginaţie, care ştiam că îmbină elemente de medicină chineză cu yoga, trebuia să fi ales una din multele variante moderne afişate în “meniu”: cu uleiuri, cu ierburi, cu pietre, cu peşti, total, complet? Oricum, am avut masaj, am paşaportul intrării în ţară.

Refăcută nervos şi bine bătută, cu vânătăi care îmi vor aminti mult timp de răsfăţul thailandez (bănuiesc că bărbaţii au totuşi alte senzaţii, sau au parte de alt tip de tratament odată ce se recomandă ca în Thailanda să nu te duci cu soţia) sunt gata sa iau Bangkokul în piept! Nu prea ştiu însă de unde să încep şi unde ar trebui să mă duc, dornică să cad pur şi simplu în clişeul turistic văzut în filme al unui oraş vibrant, senzual, decadent, cu pieţe plutitoare, cu cartierele luminilor roşii, cu cazanele de supă aburită pe marginea trotuarelor ca în reportajele lui Anthony Bourdain. Lui nu îi e teamă să mănânce în stradă din vasele de tablă pe care femeile le spală într-un lighean în faţa ta. Dar în afară de câteva tarabe tradiţionale cu peşte sărat, uscat sau lâncezind pe grătar, lângă hotel e doar un 7 Eleven şi un Mall pe tip american cu mărfuri chinezeşti, ca o ironie a globalizării. Că Europa se plânge de standardizare şi de invazia americanismului ori că în America totul e made in China mi se pare deja mai puţin grav decât colonizarea şi devalorizarea tuturor civilizaţiilor şi culturilor vechi de către imitaţiile chinezeşti autentice. Şi revolta mea e abia la început.

În săptămânile când am umblat prin sudul Asiei, din Thailanda şi Burma, până în Laos şi Cambodgia, ochiul ne-a fost sufocat în permanenţă de mormane de adidaşi, tricouri şi tot felul de mărfuri chinezeşti de 99 de cenţi depozitate în cantităţi nesfârşite peste tot, chiar şi unde te-ai aştepta mai puţin. Bazaruri de zi şi de noapte, pieţele din jurul templelor budiste ori din sate mici unde băştinaşii vând broaşte, viermi, şerpi, şobolani, porci mistreţi, manguste, animale din junglă ori fructe tropicale, sunt şi ele pline de chinezării oferind un spectacol jalnic al degradării oricăror tradiţii, insinuării în culturile autentice şi anulării lor prin imitaţii grosolane. Mătasea, bumbacul şi pashmina cambodgiană sunt poliester, jadul şi rubinele thailandeze sunt sticlă, fildeşul şi lemnul sunt plastic. Artizanii şi meşteşugarii locului nu mai au nicio şansă, odată ce totul e contrafăcut şi vândut pe nimic sub etichete false chinezeşti.

Ies pe stradă şi în afară de mirosul de canal şi de peşte uscat la soare, nimic din aromele Indochinei din imaginaţia mea ori din peliculele cu James Bond. Bangkok e un oraş cenuşiu, dar cu maşini viu colorate, taxiuri roz, tuk-tukuri zgomotoase din care iese fum înecăcios, autobuze cu scene bolywoodiene, reclame agăţate peste tot în care din loc în loc chipurile regelui şi reginei (din tinereţe) zâmbesc printre mănunchiuri uriaşe din fire, sârme, cabluri de telegraf şi electricitate atârnând ca lianele deasupra trotuarelor. Despre rege, numai de bine… (deşi cultul personalităţii era evident), în schimb regina, mai puţin simpatizată, e bombănită de băştinaşi, bănuită că ar trage tot felul de sfori prin partidele politice şi că nu ar fi străină nici de unele acte de corupţie.

Thailanda, pe vechiul ei nume Siam, care în sanscrită înseamnă întunecat sau brunet, nu a fost niciodată colonie străină. După sfârşitul monarhiei absolute în 1932, au urmat 60 de ani de dictatură militară până la instaurarea unui sistem democratic guvernamental. Dacă vorbeşti însă cu un thailandez, cu tot respectul pentru rege considerat binecuvântat de divinitate, îţi va spune că Thailanda este “aproape” democrată, iar mişcările antiguvernamentale din primăvara acestui an spun chiar mai mult. Şi totuşi, pe de o parte, un şir lung de regi Rama ai dinastiei Chakri, (acum al nouălea, care domneşte din 1946!), pe de altă parte, credinţa budistă, au ţinut-o cumva pe linia de plutire. O ţară aşezată, săracă dar curată, departe de şocul pe care îl poate provoca India, cu oameni cuminţi, muncitori şi răbdători, calmi şi împăcaţi, nu ambiţioşi ori disperaţi, nici delăsători. O ţară normală, în care tema fiecărei zile este supravieţuirea, fără ostentaţie ori fatalism. Dacă în India, în ciuda faptului că totul e învăluit în praf, mizerie şi sărăcie, oamenii sunt îmbrăcați în culori vibrante, în Thailanda curăţenia maschează bine austeritatea economică, iar oamenii se îmbracă simplu, în culori terne.

Şi, spre deosebire de multe ţări din Asia, strada are o tonalitate calmă, fără stridențe de niciun fel. Nimeni nu strigă, nu are un comportament exagerat, nici chiar în pieţe nu auzi vociferări din partea ţăranilor care ar vrea să atragă cumpărători lăudându-şi marfa, nu eşti agresat şi nici hăituit de vânzători ori cerşetori. În public thailandezii sunt reţinuţi şi discreţi, civilizaţi şi disciplinaţi, nici guralivi, nici insistenţi, respectându-şi tradiţia cu reguli de conduită pentru viaţa privată şi cea socială. Salutul constă în împreunarea mâinilor, aplecarea capului şi un zâmbet. Să baţi pe cineva pe spate, să gesticulezi sau să-ţi arăţi afecţiunea zgomotos sunt semne de impoliteţe. Capul este considerat şi la propriu şi la figurat partea superioară a trupului. Să atingi capul cuiva ori să arăţi spre oameni sau lucruri cu piciorul sunt de-a dreptul apucături grosolane. Iar când intri în casa unui thailandez, trebuie să-şi scoţi pantofii la uşă.

Limba thailandeză, cu 36 de vocale!, este şi ea mai puţin aspră, tonală, analitică şi muzicală, bazată pe inflexiuni şi intonaţii, incluzând cuvinte din sanscrită, pali şi limba veche a kmerilor. Se vorbeşte încet, se zâmbeşte mult şi multe îşi au răspunsul în tăcere. În jur de 85 la sută din locuitorii Thailandei sunt budişti sau urmează forme ale filosofiei budiste a moderaţiei şi a liniei de mijloc, fără excese, fără rai şi iad, fără zei şi fără lumea de apoi. Şi totuşi budismul thailandez este un amestec ciudat de superstiţii cu hinduism, cu reguli adaptate din mers la modernitatea şi urgenţa zilei, inclusiv cele ale călugărilor din templele izolate în munţi. Prosperitatea unei aşezări sau comunităţi se judecă după mărimea şi bogaţia templului, ambele legate în special de dimensiunile statuii poleite a lui Buddha. Unele pot avea culori ţipătoare, după standardele noastre estetice, sunt bătute în oglinzi colorate, dominate de auriu şi portocaliu.

Dar cele mai impresionante temple sunt cele din Bangkok, construcţii opulente care se întind pe mari suprafeţe, reunind o colecţie de monumente şi clădiri magnific decorate: Wat Phra Kaew, considerat “cel mai sfânt” templu budist din Thailanda, ridicat pentru celebrul Buddha de jad pe care regii l-au mutat dintr-o capitală în alta şi l-au îmbrăcat în costume de vară, de iarnă sau de ploaie, şi Wat Pho care adăposteşte un uriaş Buddha culcat, imposibil de fotografiat de la cap la tălpi. Degetele lui Buddha sunt toate egale, amintind că toţi ar trebui să fie trataţi egal, tot o ironie în lumea asiatică a marilor discrepanţe. Şi Bangkokul este un oraş inegal, al contradicţiilor şi extremelor, cu cartiere elegante şi străzi insalubre, cu forfotă de zi şi febră de noapte, şi probabil că m-ar fi impresionat mai mult dacă nu aş fi fost înainte în India care poate anula orice surpriză ulterioară şi bate orice concurenţă în materie de şoc vizual, olfactiv, senzorial. Aglomeraţia din Bangkok nu mai înseamnă mare lucru după ce ai fost, de exemplu, în India unde dacă arunci un ac, va cădea cu siguranţă în capul unui om, unei vaci, unui elefant, unei maimuţe, pe vreo motocicletă sau ricșă. Poluarea în schimb ţine bine pasul. Mulţi localnici poartă măşti. Toată Asia trăieşte cu mâna la gură.