Marțea neagră

9 noiembrie 2016. New York. O hartă electorală arată Manhattanul aproape complet albastru, adică majoritatea covârșitoare a votat împotriva lui Trump. Newyorkezii au stat în fața televizoarelor până la 3 dimineața nevenindu-le să creadă ce s-a întâmplat. A doua zi orașul părea împietrit. Mulți nu s-au dus la serviciu, și-au cerut o zi de boală. Pe străzi oamenii mergeau cu capul în jos, tăcuți și descumpăniți, evitând să se privească unul pe altul în ochi. În metrouri – fețe căzute și liniște mormântală. O stare de depresie plutea în aer. Ca după 11 septembrie 2001. Oraș în agonie. Cabinetele de terapie erau pline, farmaciile eliberau cu nemiluita rețete de anxiolitice, calmante și somnifere. The New Yorker publica sub o fotografie sumbră articolul „O tragedie americană.” Un prieten mi-a povestit că în ziua aceea avusese o procedură medicală într-o clinică și tot personalul era isterizat, nu te puteai înțelege cu nimeni, doctori, asistente și pacienți se târau pe coridoare, recalcitranți și iritați din orice. Seara au început protestele în față la Trump Tower. Și dacă la 11 septembrie Rudi Giuliani, pe atunci primar, era o figură pozitivă, alergând cu masca pe față în locurile lovite de tragedie, în 2016 apare ca un personaj grotesc urlând cu dinții strânși și ochi ieșiți din orbite discursuri radicale. Un fel de parastas pentru spiritul american cândva pozitiv și primitor ia orașul în posesie, în timp ce formula legendară „don’t worry, be happy” sună acum doar ca o tristă ironie.

După rezultatul alegerilor din 8 noiembrie mi-am promis să nu mai scriu, să nu mai dau interviuri, să nu mai deschid televizorul pe niciun canal de știri, și, mai ales, să nu mă mai gândesc la ce s-a întâmplat în marțea neagră a Americii. Am bolit o săptămână, nu după Hillary, nici gând, după țara liberă, tolerantă și generoasă pe care milioane și milioane de emigranți au visat-o, au iubit-o și onorat-o, după libertatea de expresie și sentimentul de protecție pe care îl aveam știindu-ne în interiorul ei, după mândria de a avea pașaport american, obținut de mulți cu greu, care impunea respect în lume. După toate astea care par acum valori negociabile. Speranței celor care visează să scape din regimuri teroriste, zone de război ori sărăcie i se va răspunde de-acum cu ziduri, garduri, expulzări? Musulmanii vor fi înregistrați, așa cum pe vremuri erau evreii. Diplomației i se va opune pumnul de fier? Vor fi anulate tratate economice sau militare, vom aluneca în izolaționism? Alinatele și organismele internaționale create cu efortul comun al națiunilor și cu tenacitate timp de decenii, după cel de-al doilea Război Mondial, vor fi și ele negociate cu cinism cântărind profitul material și nu valoarea în absolut de către un om de afaceri miliardar care știe să încheie doar tratate pentru cazinouri, blocuri și terenuri de golf?

În timpul campaniei electorale deplorabile, din partea ambilor finaliști, străinii nu s-au sfiit să-și etaleze ironiile și malițiozitatea. „Dacă asta se întâmplă în America, de ce să ne mai fie jenă cu ce se petrece la noi…”, auzeam în România. Un amic din Germania îmi scria ironic după alegeri: „Felicitări, v-ați tras un președinte intelectual, în sfârșit!” Altul, din Suedia, și-a încheiat emailul cu: „Heil, Trump!” Și pentru prima oară de când sunt în America mi-a fost frică așa cum îmi era pe timpul dictaturii din țara mea natală și am șters imediat mesajul. Un filosof francez venit să susțină o conferința la Columbia University îmi spunea:”Ca scriitoare, nu te vei plictisi în următorii ani, doar ți-ai făcut ucenicia în totalitarism, cred că poți să recunoști deja primele semne…”

Nu am de gând să analizez cum și de ce Hillary Clinton a pierdut, iar Donald Trump a câștigat. S-a vorbit suficient, s-au făcut analize exhaustive deopotrivă de către experți și diletanți, de către eseiști lucizi și alții partizani pasionați de-o parte sau de alta, dar acum nici nu mai contează. E ca într-un meci de fotbal, scorul rămâne, indiferent de câte faulturi sau lovituri de la 11 metri au avut o echipă sau alta. Jocurile sunt făcute iar zarurile aruncate. Inutile sunt protestele de stradă, scrisorile deschise, lamentațiile și revolta. Scorul rămâne, Trump e președinte.

Timp de o săptămână după marțea neagră mi-am făcut singură curaj. Poate că nu o să fie atât de rău pe cât se spune și am crezut, poate, că după ce a câștigat cu discursuri belicoase, jignitoare la adresa femeilor, mexicanilor, handicapaților, presei, inflamând extremismul și xenofobia, Trump se va muta la mijloc, își va folosi în mod echilibrat și moderat puterea. Poate nu e un om rău în esență, în fond a fost un democrat pe vremuri, este un newyorkez în plus, nu va pune în aplicare ororile pe care le-a scandat în campanie, va deveni rațional și va pune țara înaintea orgoliului personal. Mă pricep la autosugestionare. Am încercat să mă liniștesc și să ies din marasmul post-electoral, gândindu-mă că părinții fondatori ai Americii or fi prevăzut și astfel de derapaje în istorie și au lăsat forme constituționale de autoreglare a sistemului, limitând puterea individuală, creând o balanță și un control pentru prerogativele prezidențiale. Chiar dacă Congresul va fi în următorii doi ani republican, există acolo oameni de bun simț, echilibrați, îl vor opri și amenda când va fi cazul. M-am gândit apoi că Reagan, un actor cu puțină experiență politică, a reușit să ajungă un președinte aplaudat pentru că și-a ales consilieri buni și o echipă eficientă. Poate că și Trump, lipsit complet de experiență politică și diplomatică, ar avea înțelepciunea să se înconjoare de oameni pricepuți și să-i asculte. Nu e sfârșitul lumii. America este puternică și va trece și prin această încercare.

După întâlnirea cu Obama la Casa Albă în calitate de președinte ales, Trump părea copleșit de gravitatea și grozăvia postului ce îl aștepta și era dispus să asculte, să încerce să înțeleagă și să acționeze responsabil. Să-i dăm o șansă. Am încredere în instituții și în funcționalitatea sistemului. M-am gândit la toate și mi-am tot făcut curaj până când, după o săptămână de sihăstrie în afara informațiilor de orice fel, am redeschis televizorul, Facebook-ul, email-ul, iar pozitivismul meu a fost aruncat în aer. În primul rând, nu visasem. Speranța că mă voi trezi într-o dimineață și voi descoperi că totul nu a fost decât un coșmar s-a spulberat. Trump chiar era președintele ales. Și chiar se purta și acționa așa cum se afișase în campanie. Un megaloman, narcisist, preocupat de cultul personal.

Am promis că nu mai scriu despre starea în care se află America postelectorală și pentru a evita emoția inevitabilă și patetismul involuntar. Și totuși. Devine tot mai clar că America nu va mai fi aceeași după 8 noiembrie, și cu atât mai puțin după inaugurarea oficială din 20 ianuarie 2017.

Deocamdată e haos în echipa de tranziție a lui Trump. Întâlniri cu lideri internaționali rămase în suspensie, nu se știe unde, când și dacă vor avea loc. Europa se perpelește. Tratate mondiale in limbo.

Generali frustrați cooptați pe criterii ideologice visează răzbunări la scară mare. Oportuniștii ies la lumină. Cei care îl criticau pe Trump până mai ieri, aleargă zilele astea la New York să primească și ei o funcție în guvern. Printre ei, Mitt Romney și Ted Cruz. Incomozii sunt înlăturați, precum Criss Cristie. Americanii s-au ferit să voteze pentru dinastia Bush sau Clinton, dar vor avea parte de tot clanul Trump, frumos fotografiați umăr lângă umăr pe jilțuri aurite. O soție de gheață care privește în gol, băieții amatori de vânători de tigri în Africa, fata și ginerele, nora, toți sunt pe lista echipei de tranziție care va lua conducerea. În România asta se numea nepotism, poate că în America se va numi trumpism. Faptul că afacerile tatălui ajuns președinte vor fi continuate de copiii cărora li s-a cerut deja imunitate și acces la documente secrete, nu este doar un conflict de interese, ci un abuz de neconceput până acum în politica americană. Dar toate sunt fără precedent. Trump își continuă lupta împotriva mass-mediei, cea care de fapt l-a creat. New York Times e o bandă de comuniști, pentru el. Cine nu e cu el, e împotriva lui. Cine îl critică, va fi redus la tăcere? Narcisiștii nu suportă să fie criticați. Ei sunt frumoși, deștepți, excepționali, trebuie să fie iubiți, nu sunt niciodată de vină pentru nimic, sunt doar victimele celor care nu-i apreciază suficient. Narcisiștii au totdeauna dreptate, câștigă, îi pun pe cei din jur în genunchi, lor li se cuvine totul fără să dea înapoi nimic și au ultimul cuvânt.

Marie Le Pen a sărbătorit rezultatul alegerilor americane cu șampanie și afirmația triumfătoare: „Europa lor se destramă. Lumea noastră se construiește.” Întâmplător sau nu, Erdogan și Orban au fost printre primii care l-au felicitat pe Trump. La Kremlin a fost festă mare cu vodcă și declarații de dragoste pentru o colaborare nemaivăzută cu noua putere de la Washington. Reagan, acolo de unde e, se spune că s-ar fi cutremurat. Câștigarea Războiului Rece devine o reușită absurdă. Obama în ultimele săptămâni ale mandatului face un tur european, încercând să salveze NATO de la destrămare, să atragă atenția asupra pericolului în care se află țările Europei de Est, dar avertizează că direcția multor state este spre dreapta naționalistă, sub fascinația lui Putin care mută și ultimii pioni pe tabla de șah. Culmea că și în România sunt mulți care îl admiră pe țarul de la Kremlin, aruncând la coș umilințele și lecțiile tragice ale istoriei. Lumea trece de partea învingătorilor. Statele Unite se vor numi oare doar „America the Great”, „albită” cu forța într-un reality show? Cu ce preț și care vor fi urmările?

Generația mea a fost norocoasă. Am trăit căderea comunismului, am putut din nou să visăm, să sperăm, să construim. Sper să nu vină acum și plata conform legii compensației, sper să fim feriți de conflicte majore, războaie ori neglijențe cu consecințe grave asupra planetei și umanității.

După ce am ajuns în America, m-am relaxat și m-am reformulat aici, cochetam chiar cu ideea că după căderea comunismului, pe parcursul vieții voi mai fi martoră la un eveniment major. Nu m-a dus mintea niciodată că cineva ca Trump ar putea ajunge liderul lumii libere. Mă gândeam că ar putea veni extratereștrii.