Carmen Firan
Unul dintre cuvintele mele preferate când eram tânără era deșertăciunea. Nu se lega nici de vârstă, nici de pofta de viață, era mai degrabă o formă de reacție la sistemul de atunci, falimentar și fără viitor. Deșertăciunea putea fi însă ploaie de vară pentru poezie, din ea creșteau lujeri neașteptați și miraculoși. Nici Fata Morgana apărută la orizont sub cerul roșiatic nu era de ignorat. Ne hrăneam din iluzii. M-am jucat cu deșertăciunea până i-am epuizat consistența de nisip și secetă, deși în cele din urmă cea mai frumoasă imagine rămâne cea a unui deșert înflorit.
Cuvântul și-a consumat în timp energia, au apărut alte leit-motive pe fondul acelorași obsesii. Iluzia a fost înghițită de speranță, așteptările s-au umplut de sens, am schimbat țări și continente și m-am așezat acolo unde mi se părea că dacă voi fi dezamăgită vina îmi va aparține doar mie. Toate bune pentru mult timp. Saturată de mediocritatea sau agresivitatea scenei politice din perioada de tranziție post-decembristă, odată ajunsă la New York nu am avut nicio apetență de a urmări viața politică. S-au succedat președinți republicani sau democrați, de la Bush Senior la Clinton, de la Bush Jr la Obama, țara și-a văzut de drum mai departe, a trecut prin tragedia din 11 septembrie 2001, prin criza din 2008, prin dezastre naturale și neliniști sociale, împușcături în masă, criminalitate, proteste de stradă, dar și-a găsit supape de salvare și refacere. Simpatiile sau antipatiile politice se manifestau într-un cadru normal, fără a aliena o parte sau alta a populației. Președinții apăreau la televizor doar când era nevoie, cât era nevoie și aveau discursuri coerente, de fiecare dată punând accentul pe unitatea și forța americanilor, respectul pentru aliații tradiționali și valorile lumii libere. Niciunul dintre ei nu propaga ură, divizare, niciunul nu folosea slogane patriotarde naționaliste care să întoarcă americani împotriva americanilor. Trăiam o normalitate de care nu eram conștienți, luam de-a gata o democrație pe care o credeam invulnerabilă. Nu idealizez. O țară mare și diversă are probleme complexe, excese din ambele părți ale spectrului politic, dar ele nu reușeau să contrazică esența sau să deturneze sensul americanismului cu toate ale lui bune și mai puțin bune.
Ce se întâmplă acum și de unde ni se trage multora dezamăgirea? O nenorocire nu vine niciodată singură, spune înțelepciunea veche. Pandemia nu a fost de ajuns, nici Ascensiunea la putere a lui Arturo Ui. Extremismul, diviziunea și ura sunt azi strategii electorale, știrile false și faptele alternative, metode de a le întreține vii. Ce i se mai pregătește Americii? De către cine? Cu ce scop? Nu am răspunsuri. Lehamitea urmează dezamăgirii.
Pașaportul american pe care mi l-am dorit cu fervoare zace într-un sertar. Pe vremuri, era simbolul libertății de a călători liber și al garanției că drepturile îți vor fi protejate oriunde te-ai fi aflat în lume. În vremea aceasta nu e de niciun folos și nici nu cred să mai fie mulți care să viseze la el, chiar după ce interdicțiile de călătorie vor fi ridicate. Mi-am însoțit zilele trecute la aeroport o prietenă care după multe zboruri amânate a reușit să fie pusă într-un avion spre București. Aeroportul JF Kennedy era gol. Funcționara de la ghișeul liniei de zbor i-a spus să-și pună pașaportul american în geantă. Din cauza exploziei de contaminări, un american nu poate călători niciunde în Europa. Un româno–american poate călători doar în România, iar dacă nu are un pașaport românesc valabil, doar cu un permis eliberat de o autoritate românească.
Emigranții în America ajung să aibă aibă vise pe dos. Dorința multora e să plece, să fugă, să-și schimbe locul, doar că cei mai mulți nu au unde și cum. Cine ar fi crezut că țara cea mai râvnită pe vremuri își va pune masca dezamăgirii și nesiguranței… Exodul e doar la început. Și el, tot pe dos. Marile orașe americane, epuizate economic de criza creată de virus și de neliniște socială întreținută de extremiști din ambele grupări politice, par să nu mai fie atrăgătoare. Unii și-au pierdut locurile de muncă și nu-și mai pot plăti chiriile sau ratele scumpe la case. Altora li s-a spus după ce au lucrat de acasă luni de zile că nu se vor mai întoarce niciodată fizic la birou; eficiența a crescut, costurile de întreținere au scăzut. În New York, clădirile de birouri vor mări inventarul locuințelor scoase la vânzare sau închiriere. Cei care au bani își prelungesc șederea în case de vacanțe în afara orașelor.
Pandemia va trece, dar vor reveni energia și respectul pe care America îl avea pe vremuri? Acum e doar țară în depresie, într-un an electoral în care violența își arată colții. Ce poate urma dezamăgirii și lehamitei? Poate frica.
