Înstrăinarea prin cuvânt

În copilărie, în lipsă de orice formă electronică sau digitală care să ne umple (sau să ne golească!) timpul, ne jucam de-a cuvintele. Singurele performanţe tehnologice în România anilor ’60 erau televizoarele alb-negru ruseşti în care părinţii noştri încercau să scruteze viitorul. Jocul se chema „telefonul fără fir“. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că într-o zi chiar vor exista astfel de telefoane la care deopotrivă copiii şi adulţii se vor juca de-a distanţele.

Ne adunam în faţa blocurilor, acele cutii de chibrituri socialiste în balcoanele cărora atârnau veşnic rufe la uscat, şi ne aşezam tăcuţi în şir indian. Primul din şir spunea un cuvânt la urechea celui de lângă el astfel ca să nu fie auzit de ceilalţi. Acesta, la rândul lui, transmitea cuvântul mai departe, şoptindu-l în urechea următorului. Ultimul din rând rostea cu voce tare cuvântul ajuns la el, de cele mai multe ori diferit de cel original. Ne amuzau nemaipomenit transformările pe care le sufereau cuvintele, prin gurile şi în urechile noastre, în subconştientul creator de farse şi de alăturări acustice perfide. Deşi scopul ar fi fost ca la urmă să regăsim acelaşi cuvânt spus la început, cum eram amatori de confabulaţii, schimbam intenţionat silabele, alteram sunetele cât să ne aducem contribuţia creatoare. Cuvintele pot schimba realitatea, o pot îmblânzi sau urâți. Fireşte că nimic din astea nu ne treceau atunci prin cap, noi voiam doar să ne jucăm şi, poate inconştient, să răsucim lumea în care trăiam, s-o facem mai spectaculoasă, mai misterioasă, să punem un cuvânt banal sub o piatră, iar când e s-o dăm la o parte să găsim un altul, neobişnuit, altfel decât îl ştiam.

Jocul nostru de-a cuvintele, din altă perspectivă, spune mult şi despre funcţiile comunicării, în care intenţia de a păstra intact cuvântul eșuează în dorinţa ascunsă de a obţine altceva prin limbaj decât intenţia afişată. Limba vorbită are evident o dinamică infinit mai mare decât cea scrisă, ea reflectă „civilizația la zi“ ceea ce nu înseamnă însă neapărat „evoluţie“ sau că ar servi mai bine „realitatea“. Drumul e mai degrabă în sens invers. Recursul la temeinicia şi frumuseţea cuvântului scris salvează şi îmbogăţeşte cuvântul rostit. Din această ruptură între limba scrisă şi cea vorbită, din ignorarea raportării la zestrea universală a literaturii, filosofiei şi artelor, se produce înstrăinarea prin limbaj şi alienarea prin cuvânt.

Din lipsă de timp, extenuaţi de muncă şi bombardaţi de imagine, oamenii nu mai au răbdare şi apetenţă pentru lecturi fundamentale. Există pentru doritorii de mostre culturale ediţii prescurtate ale operelor clasice masive, în format digital. Curiozitatea intelectuală este mai degrabă satisfăcută de informaţia seacă şi sintetică venită fie prin canalele mass-mediei, fie din mediile specializate, pentru profesionişti. La rândul lor, absolvenţii de colegii şi şcoli post-universitare sunt tot mai specializaţi pe segmente înguste. Nevoia performanţei în domeniul lor precis nu le oferă nici timpul, nici starea de spirit să se intereseze serios în niciun alt subiect în afara celui strict profesional. A ţine pasul cu informaţia este deja o ocupaţie epuizantă. Vocabularul, expresia comunicării, limbajul gravitează şi ele în jurul aceleiaşi rigori formatoare.

În America, oricine e oprit pe stradă şi, dacă i se bagă un microfon sub nas, vorbeşte fără inhibiţie, răspunde la orice întrebare cu seninătate şi candoare, ceea ce nu înseamnă că ar şi spune ceva original ori că şi-ar lua riscul de a merge contra curentului corectitudinii politice sau a regulilor conţinute în succesivele ghiduri, începând cu clasele primare, în care le sunt preparate răspunsuri gata formulate pentru orice situaţie. Cuvintele le vin pe buze cu uşurinţă, expresiile standard auzite şi răs-auzite în şcoală, la televizor, în relaţiile de fiecare zi, sunt turnate cu naturaleţe lăsând impresia unei excelenţe în comunicare.

Forţa şi unitatea Americii stau tocmai în diversitatea uniformizată, paradox cu atât mai spectaculos în New York şi în marile oraşe de pe Coastele Americii, unde aderarea la aceleaşi valori se face sub pretextul păstrării identităţii culturale în interiorul melting-pot-ului. În realitate pentru a fi adoptat şi transformat în produs eficient şi valabil pentru societate, trebuie să devii unul asemenea, cuminţit în limbaj şi strunindu-ţi originalitatea. A fi „diferit“ sau „special“, visul nostru în comunism, este aici un handicap care te poate doar izola. Cel mai bine fenomenul se poate exemplifica prin copiii emigranţilor. Ajunşi aici la vârsta şcolară, vor avea imediat instinctul de a fi la fel cu ceilalţi. Se îmbracă la fel, ascultă aceeaşi muzică, adoptă jargonul, fast-food-ul, jocurile electronice şi îşi transplantează forţat valorile comunităţii din dorinţa de a fi acceptaţi şi trataţi egal de colegii lor deja egalaţi de societate. Părinţii lor învaţă şi ei repede că e mai util să-şi grăbească adaptarea decât să-şi salveze diferenţa şi chiar înainte de a vorbi bine engleza, îşi vor dezvolta, fie şi cu accent, şabloanele de limbaj şi convenţionalitatea comunicării.

A deveni american este o opţiune cu reguli precise. Peste tot în lume se vorbeşte engleza, dar un american este dincolo de limbă, este un reflex de limbaj în spatele căruia se află un proces bine pus la punct. Verbul are supremaţie, în timp ce metafora e ignorată. Discursul excelează în claritate şi intenţie declarată, este direct, concis şi simplu, operează cu structuri logice şi conexiuni automate, optând pentru dinamica în două viteze. Rezultatul este triumfător, dar lipsit de strălucire, eficient dar nespectaculos.

Au dispărut complet genuri literare, ca epistolarul, de exemplu, care a fost înghiţit de mesajul electronic şi digital. Cine mai scrie azi scrisori când printr-o simplă apăsare de tastă poţi salva timp, bani, şi cuvinte? Jurnalul a fost înlocuit cu blog-ul, iar intimitatea – cu o formă de exhibiţionism verbal în care sinceritatea şi pudoarea sunt confundate cu libertatea de expresie gratuită sub pretextul dezinhibiţiei. O generație de Facebook-iști își etalează viața în eter pentru ca ea să poată fi văzută și invidiată de oricine. Cine mai trimite felicitări scrise de mână când nu ai decât să-ţi adaugi numele (şi eventual love) după textele standard Hallmark care au gata-tipărite toate urările posibile – de la penibil la sublim, pentru orice miracol, catastrofă sau banalitate?! Limbajul auster şi plat este compensat de asaltul vizual. De când ne trezim şi până la culcare suntem copleşiţi de reclamă. O lume tatuată grosolan cu imagini. Nu mai avem timp pentru cărţi, dar citim toată ziua slogane publicitare. Ochiul ne este în permanenţă ocupat, asediat, până la anihilarea puterii de apărare. Urechile, astupate cu firele iPodului. Gândurile, digitalizate.

Un alt motiv al înstrăinării prin limbaj ar fi pierderea încrederii în expresia personală a propriilor noastre cuvinte. Imaginaţia poate fi greşit înţeleasă într-o societate care îşi trage forţa din uniformizare. Originalitatea poate fi considerată ineficientă într-un mecanismu care şi-a creat grile de comunicare şi preferă să opereze cu subiecţi depersonalizaţi care respectă rigoarea şi standardele limbajului impus. Grija societăţii de a ne feri de eşecul rezultat din originalitate se traduce prin crearea de cursuri şi programe în care sunt predate aptitudini de comunicare din perspectiva companiilor dornice să angajeze soldaţi gata antrenaţi în convenţii şi stereotipuri de limbaj. Nu lipsesc nici manualele care te învaţă cum să te prezinţi la un interviu, ce formule sunt acceptate şi recunoscute, cum să te vinzi convingător şi să-ţi selectezi limbajul pe placul celor care nu aşteaptă de la tine decât să audă că eşti puternic motivat, adică ţi-ai însuşit bine tiparul verbal.

Relaţiile interumane sunt şi ele timorate de corectitudinea limbajului care se arată neputincios în depăşirea stadiului politicos, studiat sau superficial al necesităţii de a vorbi, a intra sau a rămâne în legătură, obsesii expediate în cadrul formal al comunicării. Înstrăinarea prin cuvânt vine şi din imposibilitatea de a accepta că limbajul transparent al aparenţelor, faţadei şi pretinselor abordări deschise, se răzbună, timorându-ne în tentativa de a atinge profund subiectele grave care ne preocupă.

Comunicarea dintre copii şi părinţi nu pare să soluţioneze prea mult din degringolada şi confuzia de valori care bântuie tânăra generaţie refugiată în ecranele de computer şi în gadgeturile tehnologice. Adolescenţa este tot mai tulburată, fie de sex şi droguri, fie de tulburări de personalitate cu care tot mai mulţi tineri sunt diagnosticaţi de la an la an. Presiunea carierei şi stafia banului le sunt strecurate din timp sub piele.

Comunicarea în cuplu, viciată de monotonie, plictiseală ori competiţie surdă, camuflată în stereotipia obligaţiilor zilnice, uneori nu poate oferi suport pentru niciunul dintre parteneri. Rezultatul este instaurarea însingurării, lipsa apetenţei de a explora prin limbajul necenzurat de convenţii, punctele dureroase comune, eşecurile sau dezamăgirile fiecăruia. O carte ca Femeile vin din Venus, Bărbaţii din Marte, a lui John Gray, face legendă prin reţeta comunicării eficiente în cuplu, semn că indivizii de azi îşi recunosc alienarea şi ar fi gata să înghită orice doză de sfaturi salvatoare doar să se regăsească pe ei înşişi în cuvintele potrivite.

Sunt cu atât mai îndreptăţite acum şi aici întrebările: În ce măsură cuvintele ne reprezintă? Sunt ele aliatul nostru în momente de criză, ne putem refugia în limbaj şi găsi în comunicare forme de apărare? Pe de altă parte, de câtă disimulare e nevoie, la câte măşti, subînţelesuri, trebuie să apelăm pentru a ne pune viaţa în cuvinte fără a ne livra vulnerabilitatea, slăbiciunile, spaimele? Care este puterea cuvintelor în era informatizată a ciber-spaţiului, tehnologizată, globalizatoare, în care imaginea tinde să devină dominantă şi sugestia sintetică câştigă teren în faţa amplelor desfăşurări lingvistice?

Manipularea, goliciunea, vulgarizarea prin demonetizare, pierderea normei predicţioniste şi enigmatice, tarele şi tabuurile limbajului în lumea de azi pun în discuţie comunicarea din perspectivă dublă: cuvintele care ne înghit şi tendinţa noastră de a le devora sensul. Oscilăm, conştient sau nu, între spaima şi fuga de cuvinte şi atracţia irezistibilă de a le stăpâni. Poţi însă descoperi că nu tot ce simţi sau gândeşti poate fi întotdeauna pus în cuvinte. Foşnetul lor zgomotos, glamuros, aspru ori ingenuu, permisiv ori ultimativ devine uneori neputincios în a exprima „gândul cel mai ascuns“ sau „semnificaţia cea mai intimă“. Te poţi situa înăuntrul sau în afara cuvintelor, îmbogăţind comunicarea sau golind-o de sens.

(fragment din „Atingerea”, Ed. Scrisul românesc, 2016)

(sursa foto: omicrono.com)