Dragoste și absurd

– Taj Mahal –

Dimineața devreme plecăm din Jaipur spre Agra, un drum cu autobuzul care va dura cam șapte ore. Mă alătur grupului meu de americani corciţi, emigranți atrași de visul american ori puși pe drumuri din disperare (cu excepţia unui colonel în rezervă, mormon din Utah şi a unui comerciant plin de tatuaje din Las Vegas), evit o maimuţă care se postase în faţa autocarului, maimuţărindu-se spre delectarea turiştilor pentru câteva rupii pe care un bărbat slab, desculţ şi fără dinţi îi strânge într-un chipiu ponosit.

Agra, locul unde nu e bine să întârzii prea mult. Şi probabil că nu ar fi mulţi care să-şi dorească să ajungă acolo dacă nu ar fi Taj Mahalul, decretat una din minunile lumii, unde însă dragostea atinge absurdul. Împăratul Shah Jahan, deţinător a nenumărate neveste, amante şi sclave, a căzut în mod ironic grav îndrăgostit de una din soţiile lui care a murit născându-i al treisprezecelea copil şi i-a comandat un mausoleu a cărui construcţie a durat zeci de ani şi la care au lucrat mii de oameni. La sfârşit a mai ordonat şi să li se taie degetele celor care au realizat decoraţiile în marmoră pentru a nu mai putea repeta vreodată tehnica şi motivele artistice. Taj Mahalul e cu adevărat de o frumuseţe liniştită şi curată, doar megalomania împăratului musulman îl transformă într-un simbol al fanatismului şi puterii.

Am ajuns la intrarea în Taj Mahal dimineaţa, când soarele nu părea prea ostil şi nici coada la celula electronică de securitate prin care sunt obligaţi să treacă vizitatorii nu era prea mare. În schimb, cerşetorii se întindeau deja de-a lungul zidurilor, iar vânzătorii de suveniruri erau mai mulţi ca oriunde. Tineri costelivi, agitaţi, mişcându-se agil de la un autocar la altul, urmărind turiştii cu tenacitate şi cu bună psihologie, încât e aproape imposibil să nu le cedezi. Evitaţi să le vorbiţi sau să-i priviţi în ochi, am fost instruiţi. Dar poţi?!

Tinerii zornăindu-şi marfa ne înconjoară agresivi (cuvântul agravare, spunea o turistă, vine probabil de la Agra…) Mergem în grup compact, cu capul în jos, stânjeniţi, iar vânzătorii tot mai excitaţi ne taie calea.

Urc în microbuz bucuroasă că am scăpat de data asta fără nici un elefant sau vreun colier de care n-am nevoie. Microbuzul e plin, rămân în picioare şi mă sprijin de rama ferestrei deschise din faţa mea. În acel moment o duzină de brăţări îmi alunecă pe mână. Încerc să le scot pentru a i le înapoia tânărului care îmi zâmbeşte larg de pe trotuar, dar el insistă lăudându-şi marfa, îi spun că nu le vreau dar se face că nu înţelege, îi spun că n-am bani, „later,“ îmi răspunde şi între timp maşina porneşte şi intru în panică, vreau să-i arunc brăţările pe fereastră, nu le-am plătit şi băieţii ăştia sunt şi-aşa năpăstuiţi, dar ghidul mă linişteşte: „Vă va aştepta la întoarcere, îi plătiţi atunci.” „Dar o să mă mai ţină minte?” Ghidul zâmbeşte de parcă i-aş fi spus cel mai naiv lucru din lume. „Nu vă temeţi, vă recunoaşte cu siguranţă. E tehnica lor să agaţe turiştii.“ Nu-l cred.

Spaţiul din jurul mausoleului e aglomerat la refuz, zilnic vin aici mii de vizitatori, zeci de autobuze. Brăţările îmi zornăie pe braţ, turiştii din microbuz mă privesc dojenitor, mă uit stânjenită pe fereastră şi-l văd pe băiat făcându-mi vesel cu mâna. E desculţ, are un tricou ponosit şi o pereche de pantaloni rupţi. Mi se strânge inima. Nu îmi pun problema că nu îmi doream brăţările lui, sunt acum chinuită că nu voi ajunge să i le plătesc.

Dacă tot mi-am stricat ziua, accept nepăsătoare o fotografie de grup în faţa intrării la Taj Mahal. Tot ghidul îmi explică politicos că, deşi avem aparatele noastre personale, trebuie să-i lăsăm şi pe oamenii aceia să facă un ban. Din primele zile în care am ajuns în India am învăţat că trebuie să accepţi cât de multe servicii pentru a le da indienilor şansa de a câştiga ceva, de multe ori singura lor sursă de supravieţuire.

Am ezitat odată să luăm ricşa doar pentru că ne era milă de bătrânul numai piele şi os care ar fi trebuit să pedaleze o bicicletă ruginită cu noi în spate. Ne-a privit implorator, refuzul nostru însemna doar mai puţin orez pe masa copiilor. Pe de altă parte, corupţia instituţiilor indiene nu e un secret pentru nimeni. Ca să fie angajaţi în serviciile publice, indienii cu educaţie minimă sau medie au nevoie de relaţii şi trebuie să dea sume considerabile de bani. Salariile sunt însă infime. Îi lăsăm deci, învingându-ne jena, să ne care genţi uşoare pe care le-am putea foarte bine lua singuri pe umăr, să ne deschidă uşa, să ne facă pantofii, să ne aducă apa, să cheme taxiul, şi multe altele doar pentru a le oferi bacşişul care pentru ei înseamnă cu adevărat un ajutor.

Am cumpărat odată de la un adolescent un pandantiv din os de cămilă. Imediat au mai apărut trei băieţi gata să-mi vândă încă douăzeci. Le-am explicat că nu preţul (probabil cam 2 dolari) mă oprea să mai cumpăr şi altele, dar pur şi simplu nu aveam ce face cu atâtea. Au insistat, mi-au spus că sunt elevi, că au nevoie de bani pentru haine şi cărţi, le-am oferit atunci o bancnotă mai mare pe care însă au refuzat-o, ei voiau să le cumpăr marfa, m-au convins, am mai luat câteva coliere, iar ei mi-au oferit unul gratuit la sfârşit în semn de mulţumire.

India e mereu altfel decât îţi imaginezi. I-am spus povestea ghidului nostru care m-a privit din nou ca pe o naivă: „Şi la sfârşit nu v-au propus să mergeţi cu vreunul din ei acasă, să vă arate cum trăieşte o familie de indieni? Şi la urmă să vă ceară o donaţie…? Şi ştiţi că toţi aceşti copii sau adolescenţi care vând suveniruri pe străzi, în parcări sau în faţa monumentelor turistice sunt manevraţi de o mafie, că banii nu le revin lor, ci celor care îi folosesc?” L-am privit suspicioasă.

Mai târziu, în gara din Agra, invadată de muşte, hamali, cerşetori, lustragii de pantofi, vânzători de nimicuri, femei cu sugari în braţe privindu-ne implorator cu mâna întinsă, autocarul nostru a fost imediat înconjurat de copii handicapaţi, deformaţi de elefantism sau poliomielită. Imaginea era sfâşietoare. Aveam să citim însă în ziare că mulţi sunt intenţionat schilodiţi tot de mafioți care îi folosesc ca cerşetori.

Grupuri masive de vizitatori musulmani admiră bijuteria civilizaţiei lor din păcate apuse în timpurile moderne. Am înconjurat şi noi de câteva ori acea imensitate ridicată doar pentru a adăposti un sarcofag mic, am făcut fotografii, ne-am păzit buzunarele, şi am ieşit pe esplanada de marmoră de unde ai perspectiva grădinilor şi a celor două moschei care încadrează Taj Mahalul. Între timp soarele dogoreşte ameţitor. Esplanada e însă în umbră şi grupuri de femei musulmane stau aşezate în cercuri pe jos. Mă aşez lângă ele şi gestul meu susţinut de fusta lungă şi zecile de brăţări care îmi ajung până la cot le face să mă privească amuzate, curioase, cu o simpatie reţinută. Le par poate cumva evadată din cultura lor într-o lume pe care nu ştiu dacă o admiră sau o ironizează.

Ieşim pe poarta Taj Mahalului odată cu alte sute de vizitatori epuizaţi de oboseală şi căldură. Microbuzul electric ne aduce în parcarea uriaşă unde fără ghid n-am identifica niciodată care e autobuzul nostru între zeci asemenea care îşi aşteaptă turiştii. Vânzători şi mai mulţi decât dimineaţa se năpustesc pe noi simţindu-ne cu nervii slăbiţi. Când pun piciorul pe scara autobzului, apare şi băiatul meu să-şi recupereze banii pe brăţări. Răsuflu uşurată şi nu obiectez când îmi cere dublu decât atunci când mi le strecurase cu dibăcie pe mână.

Din Agra luăm trenul spre Kajurahu. Din fericire suntem la clasa întâi. Aer condiţionat, ziare, sticle cu apă, fotolii confortabile. Cei mulți și fără resurse călătoresc ca sardelele, atârnând ciorchini pe uși sau deasupra, pe tren. Câteva ore se vor perinda prin faţa ochilor noştri aceleaşi peisaje dezolante, oameni şi animale amestecate cu natura şi pământul pe care nu şi-au propus să le cucerească. Bucăţi de ziduri şi paturi de bambus prin aşezări rurale, câmpuri virgine sau cultivate cu sudoarea trupurilor plăpânde înfăşurate în sari şi cearceafuri albe. Lângă mine, un tânăr indian citeşte Fraţii Karamazov în engleză. În rândul din faţă o femeie în vârstă, cu siguranţă dintr-o castă nobilă, îşi scoate din geanta Louis Vuiton celularul şi îşi cheamă şoferul s-o aştepte la gară. India are să-şi păstreze misterele, extremele şi contradicţiile până la sfârşit.

Kajurahu, un sat liniştit mai puţin atacat de industria turistică, este faimos pentru templele decorate cu scene erotice din Kamasutra. Cuvinte cheie pentru hinduşi: sex, foc şi moarte, sunt legate între ele prin ritualuri, credinţe şi practici vechi de mii de ani.

În sate izolate încă şi azi se mai practică sati, ritual de sacrificiu al văduvelor. Dacă le moare bărbatul, tradiţia le obligă pe femei să-şi ia singure viaţa, aruncându-se în foc pentru a-şi dovedi dragostea. Sunt ajutate de membrii familiei şi de prieteni apropiaţi, li se dau droguri pentru a le diminua frica şi durerea, iar dacă refuză, sunt forţate s-o facă. Rajii, războinicii din provincia Rajastan, mândri şi iuţi la mânie, sunt renumiţi şi prin gelozia lor, gata oricând să sară la luptă pentru a-şi apărea onoarea.

Femeile au avut mereu un statut controversat în India. Sunt mai numeroase decât bărbaţii, dar în anumite provincii nu se bucură nici azi de drepturi egale. Procentul lor de alfabetizare este mult mai mic decât al bărbaţilor, ca urmare sunt folosite la munci necalificate. Le vezi peste tot mişcându-se încet, cărând pe cap coșuri cu nisip, vase cu apă, găleţi cu pământ, înfăşurate în sari în culori vii şi cu un copil mic în braţe. Dacă bărbaţi costelivi mişună peste tot, femeile sunt ţinute mai mult în jurul casei, plinuţe şi vesele, în ciuda vieţii austere. Par mereu curate în ciuda prafului şi condiţiilor precare de existenţă. Unele misterioase, frumoase, altele fără vârstă, cu pielea arsă de soare şi gesturi leneşe. Unele privind lumea prin ferestre mici, altele lăfăindu-se pe perne în balcoane. Pot fi cu uşurinţă exploatate, dar pot şi provoca pasiuni mistuitoare.

Dacă Taj Mahalul a fost construit pentru a adăposti trupul neînsufleţit al soţiei unui împărat, în Orcha, cel mai spectaculos palat al plăcerilor şi decadenţei, alt rege avea să construiască un grandios pavilion pentru curtezana sa, fermecătoarea cântăreaţă şi dansatoare Rai Parveen. Răsfăţul şi pedeapsa, ritualurile şi credinţa ating în India extreme. Oamenii se supun docili tradiţiilor şi idolilor, acceptându-şi sacrificiul şi salvarea care curg egal din gurile celor peste 300 de milioane de zei.

În India ce nu e depresiv e monumental, sărăcie imensă şi o resemnare blândă a oamenilor reîncarnaţi în acelaşi praf de mii de ani şi, din loc în loc, urme fantomatice ale unei civilizaţii cândva prospere, ridicată însă deasupra aceleiaşi uriaşe jertfe umane care nu cere nici milă nici ajutor, doar o acceptare în afara sistemului nostru de judecată şi valori. Cum să explici magicul acelor ţinuturi care îţi repugnă, dar te şi seduc, te resping dar te cheamă înapoi, sfredelindu-ţi simţurile, provocându-te să mai încerci o dată să înţelegi ceea ce ei, indienii, nu şi-au propus vreodată să descifreze. Credinţa funcţionează acolo ca un drog. Din ea îşi trag puterea să supravieţuiască şi amărâţii, pe ea se bazează sistemul castelor, îi împacă pe untouchable cu maharajahi şi face posibilă coexistenţa unor lumi paralele care nu se intersectează aproape niciodată.

(sursa foto: acasă.ro)