Dilemele emigrației

 – Un horoscop la emigranților (V) –

Relaţia emigrantului cu ţara sa natală şi cu cei rămaşi acolo, rude, colegi sau prieteni, este poate la fel de complexă, controversată şi contorsionată psihologic ca cea cu ţara de adopţie. Spre exemplu, cei care fugeau în timpul comunismului purtau în ochii celor rămaşi o aură de dizidenţi şi răzvrătiţi împotriva regimului, oameni care şi-au luat un risc mare, să-şi lase casa, să treacă frontiere ilegal, să fie bătuţi sau împuşcaţi, să trăiască în lagăre, să aibă copii rămaşi în ţară ca giranţi. Erau admiraţi însă pentru curajul lor. Apoi actul în sine a fost văzut ca o trădare de către cei rămaşi care o duceau mai rău decât cei plecaţi, deşi acest lucru era uneori parţial adevărat.

Un clujean îmi povestea că prin anii 80 mulţi dintre colegii lui de facultate începuseră să emigreze, mai ales cei care aveau rude în străinătate. Unul dintre ei ajunsese în Suedia şi lucra din greu într-o fabrică de cazane. În vara următoare, în cele două săptămâni de concediu, s-a întors la Cluj cu un Volvo cumpărat la mâna a doua şi în care îndesase blue-jeans, video, casetofoane, săpunuri şi ciocolate. Toţi îl admirau şi îi invidiau libertatea. Iar el, la rândul lui, îi invidia pe cei rămaşi, care aveau două luni de vacanţă, se duceau de la mare la munte, erau întreţinuţi de părinţi, nu erau nevoiţi să spele cazane pe dinăuntru opt ore pe zi şi să locuiască într-o cameră închiriată într-o periferie oarecare. Libertatea ascundea două feţe şi avea preţul ei…

Cei rămaşi în ţară reprezentau pentru cei plecaţi o cohortă mută, supusă şi incapabilă de a-şi lua destinul în mâini. Pe de altă parte, sentimente de vinovăţie şi compasiune îi făcea pe cei fugiţi să trimită pachete în ţară chiar dacă trebuiau să muncească din greu pentru fiecare dolar. Este adevărat că cei care aveau rude în străinătate intrau pe lista neagră, erau persecutaţi, şi se considerau sacrificaţi la rândul lor.

Revoluţiile din Estul Europei au schimbat perspectiva. Cei care au plecat erau văzuţi de data asta ca laşi, oportunişti care şi-au părăsit patria la greu şi “n-au mâncat salam cu soia”, în timp ce aceia care au rămas deveniseră eroii care au stat rezistat şi au suferit pentru a schimba regimul. Lamentaţiile şi reproşurile, din ambele părţi, au căpătat alte nuanţe şi tonuri. Emigraţia, numită de-acum diasporă, era acuzată că nu este unită şi nu face suficient pentru a-şi ajuta ţara natală aflată în tranziţie şi a-i proiecta o imagine glorioasă în lume.

În libertate, tensiunile s-au accentuat, tributare în mare parte mentalităţilor afectate de comunism, dar şi insatisfacției personale, şi a unora dintre cei plecaţi, cât şi a celor rămaşi. Diaspora, la rândul ei, prin vocea unor lideri de comunităţi, reproşa noilor structuri politice din ţară că nu fac suficient pentru a-i ajuta să-şi păstreze cultura şi identitatea, prin a susţine ziare, posturi de radio şi televiziune, burse pentru copiii emigranţilor, înlesniri de parteneriate în afaceri etc.

După căderea comunismului, unii dintre cei fugiţi au văzut o poartă deschisă şi au început timid să vină acasă. Unii au fost primiţi cu ostilitate sau suspiciune, alţii cu aroganţă. Un distins profesor universitar româno-american, autor al multor cărţi publicate în ţara de adopţie, a dorit să se repatrieze. După un scurt entuziasm de început, i s-a spus că titlurile în domeniul academic sunt limitate şi că există suficiente cerinţe din partea celor din interiorul sistemului, dezavantajați de comunism. Unora nu li s-au recunoscut specializările şi titlurile obţinute în afară, în ţări dezvoltate şi performante, alţii au fost întâmpinaţi cu aversiune ori iniţiativele le-au fost descurajate. Ţara natală nu avea nevoie nici de sfaturi, nici de performeri formaţi în străinătate. Cei rămaşi ştiau mai bine de ce au nevoie şi cum trebuie făcut, doreau să-şi împartă coroniţele între ei.

Lucrurile au evoluat cu timpul, aderarea ţărilor din Estul Europei la Uniunea Europeană face ca numărul emigranţilor temporari să fie mai mare decât cel al celor care pleacă definitiv. Mulţi tineri, cu specializări în Europa de Vest sau America, doresc să se întoarcă în ţara natală. Cei mai vârstnici, care şi-au recuperat case şi proprietăţi, se gândesc să-şi petreacă în ţara natală câteva luni pe an.

Ţările fostului bloc comunist au pierdut o mare parte din elita intelectuală în timpul dictaturii. Majoritatea a plecat pentru a se putea manifesta profesional, nemaisuportând lipsa de libertate, cenzura şi obscurantismul. Unii, consideraţi de regimul totalitar incomozi sau periculoşi prin ideile şi viziunea lor, au fost marginalizaţi şi chiar încurajaţi să ia calea exilului. Opera lor a fost interzisă şi, oricât de importanţi ar fi ajuns ei în lume, oficial în ţara natală au continuat să fie ignoraţi. Unii au fost nevoiţi să-şi câştige mai întâi faima în emigraţie pentru a fi, în sfârşit, recunoscuţi şi în ţara natală. Zicala conform căreia nimeni nu e profet în satul lui pare să funcţioneze şi azi.

După căderea comunismului, valorile exilului au fost în general recuperate şi onorate. Unii au acceptat, alţii nu. Unii au revenit, fie şi temporar, pentru a colabora în diverse forme, pe diverse proiecte, artistice sau ştiinţifice, alţii niciodată. Îmi amintesc cât de surprinsă am fost de mărturisirea făcută de un creator de primă mărime, răsfăţat în emigraţie, care îmi spunea că cea mai mare bucurie i-au adus-o nu premiile internaţionale, ci faptul că opera sa a ajuns să fie cunoscută şi apreciată în ţara şi în limba sa natală.

De câte ori vin în vizită în România, am sentimentul că am plecat ieri. Realitatea mă contrazice însă. Schimbările de peisaj sunt abundente. Se construieşte, se călătoreşte, sunt restaurante bune, unele la fel de scumpe ca în America, străzile sunt pline de tineri frumoşi şi maşini scumpe, zeci de mii de emigranţi temporari plecaţi la lucru în străinătate se întorc cu bani şi îşi fac case, în ciuda recesiunii şi a nemulţumirilor pe fondul crizei economice şi a măsurilor sociale de austeritate.

Iar Bucureştiul trăieşte o agitaţe aparte, de la traficul infernal şi tensiunea străzii, la un fel de febră în aer degajată parcă de o urgenţă a recuperării timpului, un puls intens care pare să ascundă mize puternice, dar misterioase pentru cel care nu trăieşte acolo.

Dacă în New York mă simt în control şi degajată, în Bucureşti sufăr un soi de regresie, încurajată şi de faptul că mi se repetă la tot pasul : tu nu mai ştii cum e aici, tu nu înţelegi, la noi e altfel, şi în general mi se spune ce nu trebuie să fac, cum să-mi protejez portofelul şi celularul, pe cine să nu întâlnesc, ce să nu cred din ceea ce văd, sau în ce cheie să citesc situaţii, persoane, grupuri de influenţă.

Pare să existe altceva în spatele fiecărui lucru, şi ţi se lasă impresia că realitatea ar fi dublată de o alta, numai de oamenii locului cunoscută. Mă trezesc timorată şi provincială, orice rostesc este imediat contrazis de zâmbete ironice superioare adresate naivității mele. Eu nu mai înţeleg lumea aceea, nu mai fac parte din ea, nimic nu mai e cum ştiam eu, mi se sugerează aproape cu compasiune.

Un prieten româno-american care dorea să se repatrieze îmi împărtăşeşte dilema lui identitară: românii îmi spun „americanul”, iar americanii îmi spun „românul”. De aceea, de multe ori, simt că nu sunt nici una nici alta. Pe americani nu pot să mă supăr pentru că, deşi  nu m-am născut acolo, m-au înfiat şi m-au tratat bine, dar mă deranjează când un român îmi spune „americanul” şi mă tratează ca pe un turist.

Unei prietene din Los Angeles născută dintr-o mamă unguroaică din Budapesta şi un tată român din Oradea, i spunea, pe vremuri, cu ton maliţios, în România că e unguroaică, iar în Ungaria că e româncă, dar ea nu se simţea nici una, nici alta până la capăt, şi, după ce a emigrat, nici americană nu se simte. Mi se descrie ca un copac fără rădăcini, cu nostalgii oprite, incapabilă să se ataşeze emoţional de niciun pământ, afectată de o confuzie identitară care o face să se simtă peste tot o străină, dislocată în oricare din aceste culturi.

Aceste însemnări despre destinul emigranților s-au născut şi în urma discuţiilor cu mulţi astfel de emigranţi care mi-au povestit experienţele lor, m-au lăsat să le cunosc frământările şi psihologia, şi care au fost dispuşi să accepte provocarea de a-şi analiza evoluţia în ţara de adopţie.

Imagine de pe studentdinprovincie.ro