Dileme identitare

– un horoscop al emigranților (VI) –

Emigraţia este asemănătoare unui divorţ, uneori traumatic. Emigrantul nu divorţează doar de ţara de baştină, de căminul şi de limba sa, ci şi de apa şi aerul în care s-a născut, de un complex ancestral. Îşi părăseşte mama naturală şi încearcă să intre sub pielea unei mamei vitrege căreia va trebui să-i câştige încrederea.

Cuplurile de emigranți sunt şi ele pândite de transformări şi încercări pe care în ţara natală nu le aveau. Pe unele depărtarea de casa originară, dificultăţile de început şi provocările din lumea nouă cărora sunt forţaţi să le facă faţă, le sudează şi partenerii pedalează împreună la roata noului mecanism. Multe însă se dezechilibrează. Ruptura din mediul natural al fiecăruia dintre parteneri reprezintă un dublu divorţ trăit în interiorul cuplului în ţara de adopţie. Fiecare va reacţiona diferit şi va găsi – sau nu – propriile supape de supravieţuire – sau convieţuire. Unele cupluri se repliază în jurul copiilor. Altele nu găsesc nici măcar în asta suficiente resurse pentru a continua.

Am întâlnit un cuplu de artişti din estul Europei emigrat imediat după căderea comunismului. Fiecare dintre ei a fost nevoit să se reformuleze în America. Actriţa a devenit educatoare la o grădiniţă în Queens, iar soţul ei, în tinereţe muzician, cu palmares în ţara natală, a ajuns computerist la o firmă mică din Brooklyn. Au făcut doi copii în America, trăiau într-un apartament închiriat, aveau o maşină la mâna a doua. Soţia şi-a pierdut slujba, a început să se îngraşe, soţul să-şi petreacă tot mai mult timp în faţa ecranului de computer. După câteva vacanţe făcute în ţara natală, au intervenit frustrările. Foştii lor prieteni şi colegi ajunseseră după căderea comunismului mai bine decât ei, profesional şi material. Cu visul american spulberat, considerându-se rataţi şi nefericţi, s-au trezit nu doar străni într-o ţară străină, ci şi unul de altul.

Presiunea de a face cât mai mulţi bani cât mai repede este un alt motiv de stres pentru unele cupluri de emigranţi. Unele se scindează abia când îşi schimbă standardul social şi material. Soţia unui prieten emigrat din America Centrală mi-a spus odată: “Noi am rămas împreună şi o ducem bine. Ne-a ferit Dumnzeu să câştigăm la loterie…”

Alteori intervine un fel de competiţie între parteneri, cine reuşeşte mai bine şi face mai mulţi bani preia controlul şi îl blamează pe celălalt de incapacitatea de a ţine pasul. Pe de altă parte, cel a cărui stea e mai puţin norocoasă, se poate inhiba şi deveni vulnerabil, dezvoltând sentimente de vină oricând pasibile să se transforme în psihoze sau tulburări de personalitate.

Mai vulnerabili în cuplul de emigranţi sunt bărbaţii. Femeile sunt mai flexibile şi se adaptează mai repede. Psihologia bărbaţilor gravitează însă mult în jurul orgoliului, a self-esteem-ului (termen cu precădere american), a siguranţei şi încrederii în sine, a nevoii de a dovedi, de a fi respectat pentru performanţele sale. El are nevoie de admiraţia femeii cu care trăieşte.

Cuplurile venite din culturi macho cum sunt cele sud-americane sau est-europene au surpriza de a-şi vedea tradiţiile contrazise în societatea americană în care triumful feminismului a echilibrat raportul de forțe, dacă nu chiar l-a răsturnat. Pentru femeia americană din marile oraşe, pe locul întâi sunt cariera, standardul profesional şi material, şi abia apoi familia sau relaţia de cuplu, în care poate ajunge să-şi domine partenerul şi emoţional, şi financiar. Ceea ce se poate întâmpla şi în cuplurile de emigranţi.

În rândul emigranţilor care se consideră rataţi ori care nu fac faţă presiunii şi competiției din lumea nouă, sinuciderile sunt încă la cote mari.

Datorită apropierii geografice, în America există o emigraţie masivă din ţările sărace ale Americii Centrale şi de Sud. Alături de o populaţie hispanică naturalizată în continuă creştere, emigranţii ilegali, majoritatea temporari şi în special bărbaţi, continuă să forţeze graniţele, acceptând orice fel de slujbe şi trimiţând banii câştigaţi la familiile rămase acasă. Violenţele create în Mexic de cartelurile drogurilor şi extinderea lor în anumite state americane de frontieră, au alterat mult în ultimul timp percepţia asupra emigraţiei ilegale cu toate consecinţele ei.

Emigranţii pot fi toleraţi, consideraţi necesari, dar pot fi receptaţi şi ca problematici. Există teama băştinaşilor că le-ar ocupa locurile de muncă, crearea de ghetouri etnice, refuzul de a învăţa limba locului, ori rezistenţa la adaptare prin păstrarea unor mentalităţi rigide.

Odată cu deschiderea frontierelor pentru ţările Europei de Est, s-a produs un exod al populaţiei sărace spre statele dezvoltate din Vest. Au apărut însă şi tensiuni între guverne, unele create de infractori, stârnind atât revolta băştinaşilor, cât şi a emigranţilor legali, care şi-au simţit statutul compromis sau originea impietată. Atacurile teroriste, pe de altă parte, au atras resentimente pentru emigranţii islamici din enclavele religioase. Pe acest fond, mişcări de tip fascist şi extremă dreaptă câştigă teren, iar manifestările lor pot fi radicale, de la demonstrații intimidante de stradă, la ameninţări şi crime.

Dinamica economiei globale creează şi multe paradoxuri. În China, cu cea mai spectaculoasă creştere economică din ultimii ani, au ajuns să fie mai mulţi vorbitori de limbă engleză decât în America. O altă statistică arată că emigranţii musulmani din America au un nivel de viaţă mai ridicat decât americanul de rând.

Subiectul emigraţiei stârneşte în multe ţări dezbateri politice şi abordări sociale diferite, fiind pentru unii motiv de îngrijorare, pentru alţii cursul firesc al lumii în permanentă mişcare. În America doctrinele politice şi guvernatorii statelor abordează diferit această temă, uneori cu intoleranţă şi măsuri ferme, cum este acum cazul statului Arizona, iar candidaţii la președinție sunt trecuţi de fiecare dată prin întrebări ţintite legate de felul cum ar trata problema emigraţiei ilegale şi a securităţii frontierelor.

Factorul demografic arată că în viitor Europa de Vest va cunoaşte o scădere a populaţiei băştinaşe care va ajunge să fie depăşită ca număr de cel al emigranţilor. Ţările nordice, pe vremuri de o uniformitate văzută de unii ca monotonă, sunt acum invadate de emigranţi din Asia şi Africa, din Europa de Est şi din ţările baltice ale fostei Uniuni Sovietice, iar mai nou, din Siria și Irak. În Africa se formează tot mai multe şi mai numeroase comunităţi de emigranţi din ţări suprapopulate, ca India sau China. Pământul se învârteşte, schimbările abundă, lumea mişcă, şi emigranţii odată cu ea.

Elementul cel mai sensibil pentru un emigrant este până la urmă limba maternă. Ea sintetizează zestrea identitară şi rămâne cel mai puternic liant al emigrantului cu pământul natal. Neafectată de distanţe şi timp, de concesii şi renunţări, de compromisuri, eşecuri ori performanţe, limba natală reprezintă în orice moment certitudinea unui refugiu, adăpostul spiritual, intimitatea culturală cu spaţiul nativ. Chiar şi pentru un scriitor, limba natală e mai degrabă un aliat decât un handicap, dincolo de lamentaţia multora legată de procesul anevoios şi de multe ori frustrant al traducerilor.

Limba maternă este limba viselor, cea în care emigrantul va continua să viseze, în care îşi va vorbi în gând sau în care subconştientul va continua să-i vorbească mult după ce s-a stabilit în altă cultură. O limbă străină învăţată se uită dacă nu o foloseşti mult timp, în timp ce limba maternă, chiar nevorbită zeci de ani, înfruntă timpul, fidelă, misterioasă, captând esenţa universului ancestral.

Cunosc emigranţi care pretind că de când s-au stabilit într-o altă ţară nu s-au visat niciodată acolo, că toate visele lor sunt legate doar de locurile natale. Unii spun că pentru un timp au încetat să viseze. Şi majoritatea pretind că în vis vorbesc doar în limba natală.

Un emigrant plecat la 14 ani din Bucureşti şi ajuns în America o somitate ştiinţifică, nu numai că vorbeşte româneşte fără accent, dar are nuanţe şi subtilităţi lingvistice, este la curent cu scriitorii români contemporani, şi se întoarce de fiecare dată din vizitele în România cu valiza plină de cărţi.

Am asistat în anii post revoluţionari la degradarea limbii române asaltată de subcultură, ignoranţă şi vulgarizare. Şi am sentimentul că, paradoxal, emigranţii sunt cei care vor salva frumuseţea şi curăţenia limbii vorbite, aşa înstrăinaţi cum par ei de noile valori (şi non-valori) ale ţării natale aflate încă în galopul neiertător al tranziţiei, al transformărilor economice, sociale şi politice, al reformulărilor identitare şi de mentalitate.

Văzuţi din interiorul enclavelor de unde au fugit, din raţiuni politice sau economice, emigranţii sunt în general consideraţi fiinţe norocoase. Unii dintre conaţionali îi admiră pentru curajul de a-şi fi luat viaţa în mâini, alţii îi invidiază pentru reuşita la care au ajuns în lumea nouă.

În destinele particulare se poate însă citi cel mai bine preţul emigraţiei. Horoscopul celei de-a doua naşteri, o naştere pe care emigrantul şi-o moşeşte singur la o anumită vârstă, relevă un cod nou de interpretare al complexului de întâmplări şi transformări psihologice care se dezvoltă în cea de-a doua sa viaţă încolţită într-un pământ străin.

Emigrantul este un copac cu rădăcinile retezate. Un copac plutitor, la care aerul ia locul pământului. Poate reîncolţi într-un alt loc sau poate rămâne toată viaţa suspendat. E important să-şi înţeleagă destinul pentru a se pune la adăpost de furtunile spirituale care îl răscolesc sau care îl aşteaptă.