Carmen FiranCarmen Firan
14.03.2016

Dialogul Vântului cu Marea (V)

Umilinţă şi Trădare

– Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan

C.F. – Care a fost pentru tine cea mai mare umilinţă?

Nina Cassian – Nu ţin minte.

C.F. – Constrângerile pot umili. La fel trădarea, nedreptatea, sau lipsa de libertate.

Nina Cassian – Nu mă plâng. Invoci lucruri mari. Umilinţa şi ruşinile vin din lucruri mici. Aveam 14 ani şi prietena mea Tamara m-a rugat să-i împrumut pantofii mei lilie de vin ca să se ducă la o petrecere. Şi nu i-am dat. Meschinăria m-a urmărit şi mi-e ruşine până azi. Altfel, cum nu am bani, aici mă îmbrac de la talcioc sau „Taica Lazăr”, cum se spune, şi nu mi-e ruşine. O fostă prietenă îmi spunea recent că ea s-ar simţi umilită, declasată să se îmbrace de la Triftstore (magazine cu haine second hand). Vezi ce uşor pot să se simtă unii umiliţi.

C.F. – Şi totuşi, faptul că îmi spui că nu-ţi aminteşti de vreo umilinţă, să însemne că eşti vanitoasă?

Nina Cassian – Am fost. Nu că aş fi devenit înţeleaptă, poate că e o pierdere de energie, dar acum nu mai sunt vanitoasă. Îmi place versul Magdei Isanos: „De-ar fi să-mpărţim pe dreptate…”

C.F. – Figură singulară în poezia noastră, de mare puritate…

Nina Cassian – Şi la asta ne înţelegem.

C.F. – Unii te consideră narcisistă.

Nina Cassian– Era uşor pe vremuri ca poetă decadentă să fiu narcisistă şi băutoare de absint. Am scăpat de narcisism datorită ideilor mele comuniste care mi se păreau mai umane, mai generoase şi care m-au ferit de primejdia egolatriei, a narcisismului. Cred că ţi-am mai spus asta.

C.F. – Dar eu tot nu cred că ideile comunismului pot ceva salva…

Nina Cassian – Da, recunosc cu umilinţă, ele m-au făcut mai generoasă, mai încăpătoare. N-au decât să mă răstignească!

C.F. – Cum ai suportat părăsirile? Te-ai simţit trădată sau vinovată?

Nina Cassian – De câte ori am fost părăsită, şi am fost, fie de-un bărbat, fie de-o prietenă, fie de-o împrejurare, întotdeauna m-am întrebat unde am greşit eu. Şi uneori am găsit răspuns şi mi-am găsit vini, alteori nu. De cele mai multe ori m-am găsit nevinovată.

C.F. – Ce diferenţe vezi între părăsire şi despărţire?

Nina Cassian – Părăsirea vine ca un şoc, nu e pregătită. Hai să zic că o despărţire are un anumit interval de acumulare, de argumente şi de pregătire şi nu mă ia prin surpindere. Părăsirea e, cum o numim noi românii atât de elocvent, un „hodoronc-tronc”.

C.F. – Dar părăsirea e diferită pentru cel care părăseşte şi cel care e părăsit. Are energii diferite.

Nina Cassian – E adevărat. Dar asta nu înseamnă că nu plătesc ambele echipe. Îi costă şi pe unii şi pe alţii. Şi e foarte dureros. Mai ales când sunt inexplicabile. Noi avem această profesiune care poate că nu e printre cele mai fericite pentru că vrem să înţelegem. Sunt anumite lucruri care nu trebuie înţelese.

C.F. – Şi nici explicate.

Nina Cassian – Ele se întâmplă.

C.F. – Din cele două echipe, cel care părăseşte şi cel care e părăsit, spui că amândoi pierd, dar este vreunul cu o treaptă mai sus pe scara suferinţei?

Nina Cassian – Cel care e părăsit suferă mai mult.

C.F. – Iar într-o despărţire cel care ia trenul şi pleacă e mai eliberat odată ce trenul iese din gară.

Nina Cassian – Sigur, iar cel rămas pe peron e mai golit de sine şi de întâmplare, e mai văduvit de viaţă.

C.F. – Poate şi pentru că cel care pleacă se îndreaptă spre ceva nou, mai bun sau mai rău, nu are importanţă, dar ruperea lui presupune o schimbare; cel care rămâne pe peron se află în universul încă ocupat de cel care pleacă. Tu cum ai suportat despărţirile?

Nina Cassian – Adevărul e că am fost părăsită de n ori dar nu am fost golită de sânge. Am avut amintirea. Nimeni nu mă poate goli de ceea ce-am trăit, de ceea ce-am simţit şi nici nu vreau să uit. Cu toată durerea, cu toată stupoarea, eu rămân cu zestrea mea Aş putea să încerc să eradichez tot ce-a fost şi să o iau da capo dar nu vreau. Aş putea să-mi aranjez memoria dar nu mă interesează. Ea este lucrul cel mai de preţ pentru mine.

C.F. – Vorbind despre memorie şi amintiri, despre ceea ce nouă ni se pare că păstrăm intact şi că salvăm în lada cu zestre, nu crezi că ni se joacă o farsă din partea timpului, că timpul de fapt acţionează în acord cu o anumită structură a noastră, mistificând realitatea uneori, dar noi nu o percepem, noi suntem convinşi că am păstrat intact un moment aşa cum a fost el atunci.

Nina Cassian – În ce fel vezi mistificarea? Crezi că lucrurile care ni s-au întâmplat, de fapt nu ni s-au întâmplat?

C.F. – Există şi posibilitatea asta în absolut.

Nina Cassian – Adică să fie iluzia noastră?

C.F. – Putem avea şi anumite amintiri inventate. Să ne aducem aminte ceva ce de fapt n-am trăit. Pentru că ne-am fi dorit atât de mult să trăim anumite lucruri, încât deşi nu au avut loc, ajungem să ni le amintim ca trăite.

Nina Cassian – Într-un plan spiritual mai evoluat, poate.

C.F. – Spuneai mai devreme că ţi-ai putea aranja memoria, dar nu te interesează…Uneori amintirile ajustează, rotunjesc, îndulcesc realitatea, ne redau senzaţii îmbunătăţite peste timp, aduse din condei.

Nina Cassian – Da, e posibil. Deşi nu pot nega, nu pot alunga din mine întâmplări concrete, cuvinte, exaltari, ele au existat. Iluzii? Da, am avut, ca să-mi ţină de cald, ca să-mi îndulcească într-un fel drama separației sau a despărţirii sau a părăsirii dar nu într-atât încât să şteargă tot ce-a fost real, tot ce-a fost al vieţii, adică nişte gesturi, nişte cuvinte, întâlniri miraculoase, comunicări, nu pot alunga complet aceste fapte.

C.F. – Ştiu, dar timpul acţionează în sens dublu. Uneori şterge, alteori adaugă. Nu cred că memoriile cuiva sunt transcrieri fidele, ci, exact ce spui, cuvinte, gesturi, senzaţii, „în căutarea timpului pierdut”. Şi nici jurnalul nu cred că e o confesiune cu uşile deschise. Intervine prudenţa, decenţa a ceea ce poate fi făcut public şi ce nu.

Nina Cassian – Se poate. Nu sunt atât de orgolioasă încât să mă cred de o totală obiectivitate. Probabil că mai aureolez, că mai brodez, mai tricotez în jurul faptelor, dar nu într-atât încât să le falsific.

C.F. – Despărţirile, părăsirile fie că se referă la persoane, fie la diverse situaţii, inclusiv emigrarea, rup ceva în noi. Ceva moare, se transformă înăuntrul nostru, renaşte, conştient sau nu. Şi probabil că din despărţirile astea ar trebui să evoluăm spiritual, să înţelegem ceva, ca din orice suferinţă.

Nina Cassian – Rămâne drojdia.

C.F. – Memoria e timp şi, ca timpul, e relativă, cred. Nu păstrează neapărat momentele fericite sau nefericite, exaltările sau suferinţa. Ci mai degrabă senzaţii, efecte. Şi afecte. Acţionează aleator, amplifică ori diminuează, ori pur şi simplu e alături.

Nina Cassian – Şi atunci pe ce să ne bazăm?

C.F. – De ce trebuie să ne bazăm neapărat pe ceva? Poeţii trăiesc cu capul în nori, se spune. De aceea sunt poate mai vulnerabili. Şi aerieni. Mai cred că despărţirile şi separările în viaţa unui artist sunt trăite la cote mai intense. Histrionismul artiştilor exacerbează stările.

Nina Cassian – Ţin minte că una din acuzele care mi s-au adus într-un proces public în dezbaterea despre tipic care a avut loc în Romania în 1954 la Biblioteca Naţională Română a fost pentru un poem în care spuneam că sigur, copacii când e furtună se îndoaie, sunt răvăşiţi, dar pentru noi care îngemănăm toţi copacii, îi integrăm, este o furtună multifațetată, mult mai puternică. Asta fiind, ziceam eu, şi un fel de laudă la adresa exorcismului, la adresa faptului că noi ne exprimăm şi încercăm să sintetizăm experienţa a mii de oameni sau a milioane.

C.F. – Şi ne expunem.

Nina Cassian – Drept care a fost considerat un act de egolatrie, de egocentrism, de punerea artistului mai presus.

C.F. – Elitismul era nesuferit.

Nina Cassian – Exact. Dar aşa este, noi acumulăm trăirile, experienţa, iartă-mă de vorbă mare, universală. Îmi vine în minte Shakespeare, şi el porneşte, aşa cum scrie aici pe genericul unor filme, „based on actual events”. Da, filmele, piesele istorice sunt bazate pe fapte reale. Sau filmul românesc „Moartea domnului Lăzărescu” e bazat pe un fapt real, dar are o extindere spre universalitate. Ăsta e darul nostru, dacă-l avem, de-a putea exprima un adevăr fundamental, universal, care include experienţe multiple.

(fragment din volumul Dialogul Vântului cu Marea, Editura Tango, 2014)

Sursa foto: mauricemunteanu.ro