Carmen FiranCarmen Firan
29.02.2016

Dialogul Vântului cu Marea (III)

Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan

 

Familie. Moşteniri. Prieteni. Emoţii

C.F.Confirmi regula vreunei moşteniri a talentului? La vârsta de cinci ani ai scris prima poezie şi ai compus primul vals. Ai artişti în familie?

Nina Cassian – Există cu siguranţă părinţi geniali cu copii mediocri, părinţi mediocri cu copii geniali sau geniali cu geniali si mediocri cu mediocri. Departe de mine gândul de a dispreţui un ins mediocru care are dreptul la viaţă ca şi unul excepţional, cu condiţia de a nu fi invidios, malefic sau ţâfnos (am avut parte recent de un asemenea individ). De asemeni, în imediata mea apropiere, cunosc un tată şi o fiică, ambii deosebit de dotaţi, dar şi o mamă ultratalentată cu o progenitură oarecare… Se întâmplă.

C.F.Care a fost relaţia cu tatăl tau? Dar cu mama ta?

Nina Cassian – Părinţii mei? Ambii cu şcoală puţină (3-4 clase de liceu). Dar, fără îndoială, erau talentaţi. Pe tata l-am adorat. Mama cânta cu o voce de soprană mică dar exactă lieduri de Schubert, Schuman sau Brahms, acompaniată de tata la pian, cu degetele lui nu prea învăţate. El scria şi poezii (mama doar ocazional), avea caiete întregi, preferinţele lui mergeau spre Minulescu şi Topârceanu, până l-a descoperit pe Arghezi. Tata mi-a „predat” splendoarea limbii române, gustul pentru poezie şi muzică (am notat undeva în „Memoriile” mele că e o binecuvântare să creşti în tonuri poetice, în adierea marii muzici…) Tata mi-a mai transmis o trăsătură care mi-a îmblânzit adesea parcursul: umorul. A fost acreditat ca important traducător – în special din germană. Nu înseamnă că „ucenica” nu şi-a depăşit „maestrul” în creaţia poetică sau muzicală. Veşnică recunoştinţă părinţilor mei care mi-au alimentat şi încurajat devenirea – chiar dacă de la un moment dat nu-mi mai înţelegeau enunţurile şi intonaţiile!

C.F. – Care a fost cea mai puternică emoţie de care îţi aduci aminte?

Nina Cassian – Cea mai puternică emoţie de care-mi amintesc acum (or mai fi fost şi altele într-o atât de lungă viaţă) a avut loc în 1946. Locuiam cu părinţii şi-mi făceam somnul de după amiază cu primul meu soţ, Vladimir Colin, când mama mi-a bătut în uşă spunându-mi că mă caută cineva la telefon. „Cine?”, întreb. „Ion Barbu”, îmi răspunde ea.

Nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Cum aşa? Idolul meu întru poezie să mă caute pe MINE? Cel care în ochii şi în mintea mea devenise suveranul pontif, magicianul suprem al cuvântului încifrat şi exploziv totodată?

Mă invita la Capşa să „discutăm manuscrisul” (e vorba de „La scara 1/1” – îl lăsasem spre consultare la cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu). Oricum, acea emoţie fulgurantă – amestec de evlavie, speranţă şi spaimă – o simt şi azi în ţesutul meu (în acea parte a lui care, pare-mi-se, nu îmbătrâneşte).

C.F. Cum a fost la Capşa? Ce-aţi vorbit? Ce-aţi mâncat? Cum era Ion Barbu?

Nina Cassian – Deşi, în tinereţea mea, când mă încercam, ca amatoare, în arta plastică, reuşeam mai ales în portrete – nu mă încumet să-l concurez pe G. Călinescu, în portretul pe care acesta i-l face lui Ion Barbu, în Istoria Literaturii Române. Când l-am cunoscut, marele poet şi matematician avea 52 de ani. Eu aveam 22 şi, în nerozia mea juvenilă, îl consideram bătrân. E drept că această eroare a mea era ajutată şi de aspectul lui fizic: şuviţe rare, cărunte, o mustaţă de morsă acoperindu-i gura (nu i-am văzut niciodată dinţii), forma trupului neclară sub grămada de haine, bastonul imperativ cu care, lovind duşumeaua, îşi sublinia frazele – totuşi, ochii drăceşti! E posibil să mă fi iubit, dar eu trăiam întâlnirile noastre ca într-o transă, eram necoaptă, copleşită de atenţia pe care mi-o acorda şi de care, în curând, m-am dovedit nevrednică. O obscură nevoie de a-l „răni”, un puseu de „sadism” (într-o scrisoare, mi-a pomenit de propensiunea mea de a „chinui inofensive animale” – a, nu! el nu era nicidecum „inofensiv”, tutela lui mă podidea enorm, „şoricelul” care eram nu i se putea opune „elefantului” decât chiţăind asurzitor sau ronţăindu-i o ureche…)

Mi-a închinat două poezii (ele, împreună cu scrisorile şi cu manuscrisul adnotat deja pomenit se află la Biblioteca Academiei) Eu lui numai una, mult mai târziu, după moartea lui, pe care o reproduc mai jos:

LUI ION BARBU
El, Marele El,
m-a iubit – n-am ştiut, nu m-am priceput,
îi priveam chelia (era chel
Marele El)

şi sprâncenele răzvrătite
şi ochii în patru culori
încrustaţi în orbite
şi nu ştiam, nu mă pricepeam.

De-aş fi ştiut, de m-aş fi priceput
ar fi trebuit
să-i ling elipsa tălpii,
să-i pârjolesc mustaţa sub sărut,
să fiu asemenea Domnişoarei Nebune,
– să mă mântui prin contagiune…

 

C.F.Dar Marin Preda?

Nina Cassian – L-am evocat pe Marin Preda de nenumărate ori. A jucat un rol inestimabil în viaţa mea. Nu l-am iubit îndeajuns pentru a mă despărţi pentru el de cel pe care l-am iubit până la moarte, soţul meu Ali, ceea ce Marin nu mi-a iertat niciodată.

I-am auzit pe unii spunând că era urât. În 1949, cînd l-am cunoscut, nu era. Faţa oblongă, aproape nobilă, părul moale şi învolburat, o privire intensă sub ochelari, râsul carnasier – de altfel nu m-au interesat niciodată bărbaţii frumoşi. Era îngrijorat de soarta părului lui – în 1953 şi-l spăla foarte des. Modest îmbrăcat şi deosebit de curat. Subţire şi nu prea înalt. Cu vârsta, părul i s-a rărit într-adevăr, s-a îngrăşat, s-a lăsat „îmbrăcat” conform standardelor impuse de, mai ales, a doua lui soţie, urâţindu-se – dar numai pe dinafară. În anii când ne frecventam, nu mă interesa vestimentaţia lui.

Ţin minte că i-am tradus din franceză „Metamorfoza” lui Kafka. (Marin nu ştia franţuzeşte. Mai târziu, când devenise scriitor cu renume, după ciorba de ştevie şi de mâncarea de ştevie cu care fusese blagoslovit în copilărie, nu mai comanda la Capşa decât şalău „bonne femme”…). I-am mai dat şi muzică, mai ales Bach („Patimile după Matei”, urmărite cu textul biblic în româneşte). I-a rămas un timp pasiunea pentru muzică, punea plăci, ceea ce o enerva, după propriile ei mărturisiri, pe prima lui soţie (care îl îndemna spre preocupări mai „profitabile”.)

El m-a familiarizat cu marea proză rusă a secolului al IX-lea. Ce le atrăgea la el pe aceste femei, pe cele trei soţii, pe femeile dinaintea lor, incluzându-mă pe mine? Fascinanta lui personalitate, profunzimea enunţurilor lui, schiţele de caracter, incisive şi exacte ale ne-prietenilor şi chiar ale prietenilor, farmecul evocărilor lui din copilărie şi adolescență, autenticul scriitor care se dezvăluia, totodată cu dezinvoltură şi reticenţă şi, în cazul femeilor, marea lui capacitate de A IUBI şi de a suferi din dragoste.

Printre admiratorii şi adoratorii lui se numărau Eugen Jebeleanu, Petre Solomon, Paul Celan, Paul Georgescu, Geo Dumitrescu… În sfârşit (sfârşit? care sfârşit?), din experienţă personală, aş pomeni o scenă care s-a petrecut aidoma, în camera lui Marin de la palatul Foişor, zidiţi cum eram în viscolul şi zăpada lui 1953, ficţionalizată foarte puţin într-una din prozele mele din „Confidenţe fictive”… Au izbucnit zile teribile cu ploi, zidindu-ne în casă şi în dragoste şi l-am cunoscut… şi m-am cunoscut prin el. Au fost zile şi nopţi pe care le-aş numi depline, eu hrănindu-mă din nuditatea lui absolută, uluitoare, pentru că… nu se mai acoperea, nu mai avea nicio imunitate – iar eu trăiam evenimentul sacru că-l văd pe omul acela cum nu mai fusese văzut de la naştere, adică în dezarmarea şi oferta lui cea mai totală. Într-o noapte, ploaia trecuse, luna invadase patul nostru – şi… mă mângâia. Cu palma la o mică distanţă de trupul meu, conturându-l în aer, ca o pasăre, ca un satelit pe o misterioasă orbită, plutind, neatingându-mă decât cu emanaţia acelei mâini…

C.F.Poate că ar merita amintită scena asta între emoţiile pe care le-ai trăit, alături de cele create de Ion Barbu.

Nina Cassian – Da, poate.

C.F. Între prietenii tăi s-a numărat şi Iordan Chimet.

Nina Cassian – O, da. Deşi am avut cu el o prietenie nu foarte susţinută în timp. Nu era uşor de avut o relaţie constantă cu el. Uneori nu putea, alteori se eschiva. A murit bolnav de cancer la plămâni, nu de vârstă. El e unul dintre cei care s-au salvat de la cutremurul din 77.

Voi povesti doar o foarte ciudată întâmplare, aşa cum mi-a relatat-o Iordan:
Veronica Porumbacu dădea una din obişnuitele ei petreceri în seara de 4 martie. Caraion şi soţia nu s-au dus pentru că el era răcit, şi aşa au scăpat cu viaţă. B. Elvin nu s-a putut nici el duce. Iordan a decis să se ducă neanunţat în acea seară să-i restituie lui Milo Petroveanu, soţul Veronicăi, niste cărţi împrumutate. Milo l-a primit în uşă, jenat, nepoftindu-l înăuntru. Aveau musafiri cu care – cine ştie? – Iordan nu se potrivea. Jignit, fireşte, acesta a lăsat cărţile şi a plecat. Peste jumătate de oră s-a declanşat cutremurul iar blocul în care locuia Veronica s-a prăbuşit îngropând sub dărâmături pe toţi cei care se aflau acolo.

C.F.Destinul?

Nina Cassian – Aşa pare.

C.F.Crezi în destin?

Nina Cassian – Eu ştiu?!

C.F.Îmi amintesc cartea lui Chimet, „Antologia inocenţei”, mi-a făcut mare plăcere lectura ei într-un timp în care până şi inocenţa fusese sugrumată.

Nina Cassian – Deşi intermitentă – uneori la interval de ani – relaţia mea cu Iordan Chimet se baza mai ales pe afinităţi morale şi literare. La acestea se adăuga prietenia noastră comună cu Gheorghe Ursu – ucis în bătăi în închisoare. I-am preţuit foarte mult pe amândoi. Iordan era omul delicateței supreme, cu şoricei, cu fantezie, cu inocenţă autentică. El chiar trăia într-un tărâm imaginar. Nu cred că aparţinea lumii noastre concrete şi brutale. Era tot timpul în basm, în feerie, aşa cum mi-ar fi plăcut şi mie, care continui să mă uit ca o proastă la desenele animate la televizor, însă cu animăluţe, nu la cele supratehnice sau cibernetice.

C.F.Mai spune-mi despre prietenie, cred că ne influenţează mult starea de spirit, oriunde ne-am afla.

Nina Cassian – Eu am avut prieteni colosali. Şi pierderi pe măsură. Doinaş, pe numele lui adevărat Popa (el însuşi considera pseudonimul ales cam dulceag şi oarecum ridicol, cum mi-a mărturisit şi Ana Blandiana despre al ei, un alt prieten solid). L-am cunoscut prin cea care urma să-i fie soţie, Irinel Liciu, excepționala balerină şi personalitatea plină de inteligenţă, farmec şi umor (obişnuia să spună despre ea însăşi: „Ştiţi, eu… cu picioarele…”)

Doinaş fusese încarcerat pentru „omisiune de denunţ”, lucra la revista „Teatrul” când prietenul lui, Marcel Petrișor, îl anunţase că studentii vor ieşi în stradă a doua zi – era în 1956! După circa un an de închisoare, a reuşit să publice din nou. Înainte vreme, aparţinând grupului de la Sibiu, făcuse o farsă, semnând Ion Motoarcă, a şi luat un premiu pentru acea poezie proletcultistă… A tipărit un volum quasi-conformist („Omul cu compasul”) după care, în atmosfera de relativă relaxare care a urmat, a (re)devenit el însuşi. Om de mare cultură şi probitate intelectuală, deşi a cunoscut în prodigioasa lui carieră şi momente de derută (datorate apariției insolite a lui Nichita Stănescu), sau inegalităţi în volumele lui de „Psalmi”, autoritatea lui poetică s-a impus fără echivoc. Am fost prieteni timp de decenii, Irinel modulându-i cumva rigiditatea (de fapt, rigoarea, – ba, odată, l-a şi costumat într-o ipotetică „doamnă Moraru”), „corupându-l” la revelioanele noastre şi la 2 Mai. Ireparabilă dublă pierdere! Ca şi cea a prozatoarei de mare talent Maria Luiza Cristescu care îmi spunea că vrea să ajungă ca mine – nu ştiu la ce se referea, la vârsta, la cariera mea?

Am fost prietenă la toartă cu Crohmălniceanu, imediat după război, când venise de la Galaţi. Eh, el m-a iubit, dar n-a marşat, am rămas într-o amiciţie sănătoasă pe viaţă.

C.F. Ştiu că scrii la un dicţionar straniu şi original: Morţii mei, în care faci portretul celor care ţi-au fost apropiaţi.

Nina Cassian – Da, numai să apuc să-l termin înainte de a mă alătura dragilor mei.

C.F. Ţi-e frică de moarte?

Nina Cassian – Nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică de boală, de suferinţă, de mutilare. Dar, mai presus de toate, mi-e frică să nu-mi pierd minţile. Dar de moarte, nu. De altfel, cândva am fost în comă trei zile – şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut şi să mă reîntorc la viaţă.

C.F.Cum ai reprezenta moartea? Cum ai desena-o?

Nina Cassian – N-am nicio reprezentare a morţii. Nici cu coasă, nici fără, nici în giulgiu negru, nici în cearșaf alb, nici femeie, nici bărbat. Desenele pe care le-am făcut în viaţă, au fost mai degrabă portrete, autoportrete sau făpturi imaginare în orbita lui Klee. Încolo, cred că moartea e un fenomen natural, mai ales când, vorba noastră, se moare de „moarte bună”.

 

C.F.Mai cochetezi cu ideea de sinucidere?

Nina Cassian – N-am cochetat, m-am gândit de câteva ori serios la sinucidere după moartea soţului meu Ali.

C.F.Ţii minte când ne-am cunoscut noi două? Nici în România, nici în America.

Nina Cassian – Da, la Cinemateca din Ierusalim. Când era asta?

C.F. – Prin 1993. Mi-ai spus în seara aceea că atunci când vei împlini 70 de ani te vei sinucide. „De ce?”, te-am întrebat sincer afectată. „Pentru că România nu mai vrea să ştie de mine, mi-ai răspuns. Nicio editură, nimeni nu mi-a cerut să-mi publice vreun volum de poezii după ce am plecat din ţară. „

Pe atunci mă ocupam de revistele şi Editura Fundaţiei Culturale Române, Institutul cultural de azi. Când am revenit la Bucureşti am susţinut apariţia carţii tale Desfacerea lumii, prima apărută după ce te-ai stabilit la New York. „Altfel, Nina se va sinucide!”, mi-am argumentat propunerea de publicare a cărţii. Câţiva scriitori mai în vârstă care te cunoşteau au zâmbit: „Nina spune mereu că se sinucide, dar nu te speria, n-o s-o facă.”

Nina Cassian – Da, mereu alţii ştiu mai bine decât noi ce-o să facem şi ce nu. Eu am adus cu mine la New York câteva flacoane cu barbiturice. Pentru orice eventualitate.

C.F. – Unul dintre ele se află la mine, cu semnătura ta.

Nina Cassian – Ţi l-am oferit pentru că am încredere în tine, nu de-altceva.

C.F. – Eu îl văd ca pe o bucată de istorie literară.

Nina Cassian – Da, mă rog, cred că pastilele sunt deja expirate. Ca şi mine.

(fragment din volumul Dialogul Vântului cu Marea, Editura Tango, 2014)

Sursa foto: adevarul.ro