Carmen FiranCarmen Firan
22.02.2016

Dialogul Vântului cu Marea (II)

 Identitate, Exil. Adaptare. Ratare

Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan – II

 

Carmen Firan – Este des invocată o pierdere a identităţii exilatului. Tu simţi asta? Şi e oare pândit scriitorul exilat în altă limbă, în alt sistem, de ratare? Când? De ce? Există un şoc al scriitorului care emigrează la o anumită vârstă – un scriitor format şi de succes în ţara natală – care se transplantează într-o cultură străină, într-o limbă nouă. Care ar fi primejdiile care-l aşteaptă? Putem lua chiar cazul tău.

Nina Cassian – Emigrând aici, eu eram sigură că voi rămâne anonimă pe tot restul vieţii, eram împăcată cu ideea. Tot ce mă interesa era să continui să scriu în româneşte şi poate să public în româneşte. Când am venit eu aici, Ceauşescu încă era la putere şi a mai fost încă patru ani. Deci n-aveam pe atunci perspectiva nici măcar a întoarcerii sau a publicării în România. Dar astea nu m-au afectat în niciun fel. Problema mea era de a supravieţui fizic, deşi mă însoţea ca o pavăză ideea sinuciderii. Eu puteam s-o închei oricând. Mie mi s-a întâmplat un miracol, adică ceva cu totul – era să zic – nemeritat. Pentru că n-am mişcat un deget, pur şi simplu mi-au căzut nişte pere mălăieţe în gura nătăfleţei.

C.F. – Norocul săgetătoarei?

Nina Cassian – Poate, dacă săgetătoarele sunt considerate norocoase, pentru că eu abandonasem complet ideea continuării carierei sau a regăsirii mele într-o altă limbă. Nici vorbă de aşa ceva.

C.F. – Deci tu veniseși la New York pregătită să scrii în româneşte şi să continui să publici în România, de aici.

Nina Cassian – Da, cândva, când avea să se poată…În orice caz nu m-am considerat exilată în sensul pierderii statutului meu de scriitor. Eu am fost aceeaşi. Limba română e sângele meu.

C.F. – După ce te-ai stabilit în New York ai continuat să scrii poezii în româneşte?

Nina Cassian – Când îmi venea. Nu planific actul creator.

C.F. – O poetă îmi spunea că ea se scoală în fiecare dimineaţă la ora 5 şi scrie fie o poezie, fie note de jurnal.

Nina Cassian – Să fie sănătoasă.

C.F. – Nu mai e printre noi.

Nina Cassian – Îmi pare rău. Eu nu am fost niciodată disciplinată, în sensul ăsta, nicio zi fără o poezie. Am scris când am avut ceva de spus, la orice oră, oriunde, pe orice. Aş fi putut scrie mai mult? Poate. Dar nu mi-am programat cantitatea.

C.F.- Dar acum? Cât scrii?

Nina Cassian – Mai puţin. Vezi şi tu cum e bătrâneţea profundă. Mă dezamăgeşte. Nu vreau să te speriu, dar nu e nicio bucurie. Citesc, traduc, mai şi scriu uneori. Mai mult împinsă de Maurice. E timpul antologiilor, reeditărilor. Deşi nu mai văd rostul nici pentru ele. Am spus ce am avut de spus. Memoriile am avut inspiraţia să le public demult. Acum încep să mă leapăd de mine însămi. Am donat recent arhivei Universităţii New York manuscrise, partituri, scrisori.

C.F. – Poezia ta s-a schimbat de când ai emigrat?

Nina Cassian – Nu. Numai când am scris în englezeşte, ceea ce s-a întâmplat abia după zece ani, când a venit la mine limba nouă prin poezie, în mod natural. N-am căutat-o, n-am avut ambiţia să-mi propun să scriu în englezeşte. Când mi s-a ivit, nu ştiu cum s-o numesc – toate cuvintele astea sunt atât de pretenţioase – muza, inspiraţia, sau mai ştiu eu ce. Aceste fantome nici nu prea există.

C.F. – Dar ce există?

Nina Cassian – Există impulsuri din afară, momeli. Nu ştiu cine îmi suflă cuvintele.

C.F. – Nu sunt astea sinonime pentru inspiraţie?

Nina Cassian – Dacă vrei putem să-i spunem aşa, dar cuvântul e atât de bombastic încât mă jenez să-l folosesc.

C.F. – Când ai început să scrii pe englezeşte, ţi-a venit pur şi simplu poezia ca dicteu?

Nina Cassian – Da, am început să gândesc şi chiar să şi simt. Atunci da, poezia mea s-a schimbat, nu ştiu dacă în bine sau în rău, dar fără îndoială era schimbare de voce cum se întâmplă la băieţii adolescenţi. Era altfel.

C.F. – Ştiu că ţi-ai găsit editori americani destul de devreme după ce ai ajuns aici.

Nina Cassian – Mult prea devreme. Oricum, peste aşteptările mele.

C.F. – Au fost atraşi mai mult de poeziile tale vechi traduse din româneşte sau de cele scrise direct în engleză?

Nina Cassian – Cred că s-au ataşat mai mult de poeziile mele vechi, deşi am avut marea surpriză ca un critic important din Houston Texas să scrie o recenzie la volumul meu de versuri scris în engleză în care spunea că fusese ferm convins că poezie nu se poate scrie decât în limba natală şi că era nevoit pentru prima oară să-şi schimbe părerea citindu-mi cartea. I s-au părut adică fireşti poeziile, nu plantate artificial.

C.F. – Crezi că asta se datorează şi apariţiei lui Maurice în viaţa ta şi faptului că ai vorbit limba în casă, cum se spune?

Nina Cassian – Cred că a contat şi asta într-o măsură, deşi noi ne-am întâlnit mai târziu. Dar fără-ndoială că prezenţa lui şi comunicarea noastră m-a ajutat. De altfel, îi cer sfatul când scriu. Mai fac greşeli, nu doar ortografice, dar de vocabular, aş minţi să spun că sunt la mine acasă în limba engleză. Dar acum lucrez la o nouă carte care are poezii mai vechi traduse de mine însămi acum şi poezii noi scrise în englezeşte, direct, după cum îmi căşună. Dar cum e la tine?

C.F. – Abia recent am început să scriu direct în engleză. Cam tot după zece ani de când m-am stabilit aici. O piesă de teatru scurt, eseuri, un scenariu de film. Mi-am tradus singură câteva poezii, doar că nu sunt sigură că sunt aceleaşi. Am adăugat, am strâns, am schimbat, sunt practic poezii noi, e altceva. Limba e mai mult decât suma cuvintelor. Are o energie foarte greu de transpus. Un admirabil scriitor şi prieten bun la care ţin foarte mult, Bruce Benderson, …

Nina Cassian – …şi care a scris o carte grozavă…

C.F. – Mai multe, dar cred ca te referi la The Romanian. Ei, bine, Bruce îmi spune că avem ghinionul şi eu şi Adrian că în casă vorbim româneşte. Doar ne certăm pe englezeşte, nu ştiu de ce. Poate pentru a evita escaladarea discuţiei, engleza e mai sobră, are rigoare anglo-saxonă. Cred că e un mod subconştient de a ne proteja. Puterea cuvintelor e mai mare în limba maternă.

Nina Cassian – Eu aş fi preferat ca Maurice să fie român. Pentru sufletul meu. Indiferent de consecinţe, dacă mă ajuta la literatură, sau nu.

C.F. – Presiunea lui Bruce asupra noastră de a începe să scriem direct în engleză, precum şi exemplele cu care vine de scriitori străini, francezi, germani, israelieni care au reuşit să facă saltul şi să scrie în engleză, se susţine pe ideea că drumul de la încheierea unei cărţi până la publicarea ei ar fi mult mai scurt şi mai uşor dacă aş fi capabilă să elimin procesul complex şi îndelungat al traducerii. Pentru un scriitor procesul traducerii şi redactării poate fi o obsesie, fără să mai vorbim şi despre performanţa traducerii care poate fractura definitiv şansa publicării. Pentru alţi creatori emigranţi – muzicieni, pictori – e mai uşor. Cât de uşor poate fi în această lume care are alte reguli, alte grile ale pieţei. Dar noi care manipulăm cuvinte şi trăim din cuvinte suntem foarte vulnerabili la orice ţine de acest subiect. Am exemple înfricoşătoare de scriitori care odată cu exilul pretind că s-au ratat, că talentul i-a părăsit şi invocă principală cauză ca fiind handicapul limbii. Alţii explică insuccesul de a pătrunde pe piaţa editorială americană prin faptul că vin dintr-o cultură minoră, dintr-o limbă de mică circulaţie. Iar pe unii i-a părăsit pur si simplu inspiraţia odată cu stabilirea într-o lume nouă în care au fost forţaţi să o ia de la capăt cu toate.

Nina Cassian – Nu mi se par că s-ar sprijini decât parţial pe vreo realitate…. Înainte de a-mi apărea aici prima carte, care de altfel a fost publicată foarte repede, la doar un an după ce am venit la New York, un prieten scriitor îmi dădea telefoane constante cu sfaturi spunându-mi „uite care e reţeta, eu o s-o aplic pentru romanul pe care o să-l scriu: sex, violenţă, în tot cazul o crimă”…

C.F. – Nu apăruse atunci DaVinci Code şi nu făcuse încă Mel Gibson filmul „Patimile…”, că ar fi adăugat şi religia.

Nina Cassian – Exact. Reţeta nu a prins se pare la scriitorul al cărui nume nu vreau să-l rostesc care a publicat până acum aici doar o carte sub orice critică. Şi la fel, un alt prozator de pe Coasta cealaltă a Americii, care deşi a ştiut toate reţetele, nu a dat nicio carte remarcabilă până acum. El şi-a găsit totuşi o cale aici speculând senzaţionalul, dar nu se află pe nicio listă de scriitori reputaţi, cum e de pildă Norman Manea la ora actuală. El nu scrie în engleză dar e cel mai publicat şi premiat dintre scriitorii români emigraţi.

C.F. – Ştiu că există această frământare obsesivă a unor scriitori români, unii dintre ei în New York, care deplâng superficialitatea culturii americane, imposibilitatea de a cuprinde în limba engleză „bogăţia spiritului şi unicitatea trăirilor din limba maternă”. Mă rog, lamentaţie discutabilă. Am asistat la astfel de discursuri, pe vremuri, când lucram la Institutul Cultural. Erau mai mult scuze, cu aere de superioritate, decât motive reale. Pentru ei ratarea, sau să-i zicem nereuşita de a se realiza aici, este legată în special de transpunea infidelă a unei scriituri care depăşeşte capacitatea baştinaşilor de a o recepta la adevărata valoare. Când de fapt motivul ar trebui căutat în altă parte. Tu ai explicat foarte bine, şi am acelaşi sentiment, că limba nu poate fi un impediment. O incapacitate de adaptare, mai degrabă? E bine să rămâi român, dar într-un mod inteligent şi universal. Or, în momentul în care îţi identifici duşmanul care poate să fie limba engleză, sau insensibilitatea editorului american, sau competiţia „neloială”, sau nevoia pieţei de o reţetă, cum spunea scriitorul pe care l-ai invocat – sex-violenţă, tu intri într-un blocaj ca scriitor. Ai tot timpul senzaţia că trebuie să faci altceva decât îţi dictează instinctul.

Nina Cassian – Fereşte-te de această presiune şi continuă să fii tu însăţi. Aşa cum a fost Conrad. Sau Nabokov. Nici Lolita, nici Pale Fire, care sunt bijuterii, nu cred că au fost scrise sub presiunea noului loc în care sălăşluiau. Sigur că a intra într-o limbă, oricare ar fi ea, este cea mai fascinantă şi mai dificilă aventură pe care o poate trăi cineva pentru că dincolo de cuvinte stă înmagazinată cantitatea de istorie, de mentalitate, de psihologie. Limba e un rezervor, un instrument atât de complex încât într-adevăr ar trebui să re-faci sau să te contra-faci sau să te substitui unei alte culturi. Nu e imposibil de făcut…

C.F. – Dar e nevoie?

Nina Cassian – Nu ştiu. Mă întreb şi eu dacă e nevoie. Eu cred că trebuie să-ţi urmezi vocea, personalitatea, destinul literar în orice condiţii. Raiul meu, rămâi aşa.

C.F. – Dar adaptarea?

Nina Cassian – Un exemplu negativ în sensul adaptării este Joseph Brodsky. El s-a autotradus în englezeşte dar toţi americanii cu care am vorbit despre asta îmi spun că sună bizar, nefiresc. Asta şi pentru că majoritatea, dacă nu toată poezia rusă, este încarcerată în formă strictă, în ritm şi rimă. Brodsky s-a tradus cu ritm şi rimă şi n-a avut ecou. A luat premiul Nobel, e adevărat, a fost profesor, a scris eseuri excepţionale, printre care unul remarcabil despre Marina Tvetaeva, dar în America poezia lui a atins admiraţia pentru performanţa tehnică, nu artistică. Pe de altă a traduce în vers liber, chiar Francois Villon sau Rimbaud, cum am avut ocazia să discutăm la sesiunea despre traduceri organizată de tine la Centrul Cultural, este un demers lipsit de relevanţă. E valabil şi invers, fireşte. Poezia „Corbul” a lui E.A. Poe tradusă liber, fără incantaţia aceea extraordinară, fără repetiţiile muzicale, ar suna aşa: „Într-o noapte aud bătăi în uşă. Deschid uşa, e un corb. Îl întreb: O s-o revăd pe Lenore? Nu, spuse corbul. Ei, aş!” Şi am terminat poezia.

 

C.F. – Trăiesc scriitorii emigranţi cu sabia ratării deasupra capului?

Nina Cassian – Ratarea este un lucru îngrozitor. Şi care se întâmplă şi s-a şi întâmplat în familiile cele mai bune. Cu exemple concrete. N-are rost să discutăm cine a reuşit în America, cine n-a reuşit. Ratarea, ca şi succesul, vin din interior. Dacă cineva îşi pierde încrederea în sine, în vocaţia lui, se ratează. Am avut cândva o discuţie cu Paul Celan la Paris şi vorbind despre un prieten comun, un poet, i-am spus: „S-a ratat”. La care Paul a sărit în sus : „Cum poţi să spui aşa ceva? Cât timp omul trăieşte, n-ai voie să foloseşti acest cuvânt ca pe o condamnare. Nu se ştie, poate c-o să-şi revină.”

C.F. – Ratarea nu există până n-ai spus tot şi n-ai închis ochii. Cum ai descri-o?

Nina Cassian – Pierderea apetitului. Eu de exemplu m-am ratat în muzică aici în America, deşi limbaj universal. M-a părăsit. N-am mai avut tragere de inimă să compun. Am compus o singură lucrare pe care o am de altfel aici, pentru pian, numită De două ori cinci degete. O lucrare cvasi-didactică şi nimic altceva. Nu ştiu cum s-a întâmplat, poate şi din comoditate, dar e pentru mine o rană nevindecată, permanent deschisă. Da, m-am ratat în muzică aici.

C.F. – Am vorbit cu mulţi scriitori veniţi şi din alte ţări est-europene. E un subiect care revine, chinuitor, oricât am vrea să-l ignorăm sau să-l înnobilăm noi. Aud mereu invocat faptul că aici eşti obligat să supravieţuieşti la alte cote, mult mai draconice decât cele din ţara de unde ai venit. Mulţi dintre ei erau scriitori consacraţi la ei acasă, aveau recunoaştere, premii, burse, drepturi de autor. Aici au intrat în sistemul american şi asta le-a castrat într-un fel muza. Se aplică la mulţi la care noi ne uităm cu puţină milă, cu puţină distanţă şi spunem, ei, au dat o carte mare, sau două – trei bune „acasă”, dar aici n-au făcut mare lucru. De ce crezi ar fi avut nevoie? Flexibilitate, disciplină, relaţii, noroc, ambiţie?

Nina Cassian – Nu ştiu. Fiecare cu ale lui. Cred însă că ambiţia poate fi uneori un stimulent, alteori un obstacol. E util să fii ambiţios într-un proiect concret, pentru a atinge ceva, dar ambiţia ca atare, pe termen lung e un sentiment devorator.

C.F. – De acord. Ambiţia poate mobiliza, dar cred că pune şi limite subconştiente. În plus, ambiţioşii sunt percepuţi ca personalităţi încordate, crispate, lipsite de umor, uneori oportuniste, sub motivaţia că scopul ar scuza mijloacele. Asta îi face neplăcuţi, chiar dacă sunt fiinţe inteligente sau instruite. Elevul din prima bancă nu e neapărat admirat sau lăudat, deşi lumea îi ştie valoarea. Eşti ambiţioasă?

Nina Cassian – Nu. N-am avut ambiţie. Am venit aici fără cea mai mică pretenţie, fără cea mai mică speranţă că voi reuşi vreodată să-mi continui cariera.

C.F. – Deci ai toate datele să fii invidiată. N-ai ambiţie dar ai noroc, e cea mai enervantă combinaţie.

Nina Cassian – E uimitor dar mi s-a-ntâmplat, într-adevăr. Dar nu părăsisem creionul, pentru că nu pe computer scriam când am venit aici. Scriam pe petecuţe de hârtie, cu un creion bont, la aeroport, pe plajă, unde mi se năzărea. Era o formă de uşurătate, de spontaneitate, în ultimă instanţă.

C.F. – Crezi că ai putea fi acuzată că ţi-ai permis luxul de a scrie şi a face ce-ai poftit într-un timp când nu existau multe opţiuni în România? Mai sunt unele voci care murmură indispuse despre acel dolce far niente al anilor tăi de tinereţe…

Nina Cassian – Să murmure. Eu nu mai aud bine de mulţi ani. În România scriitorii erau privilegiaţi, da, dar fără lux, să fim realişti. Aveam dreptul să mergem la casele de vacanţă de la Sinaia sau Neptun, ori la Mogoşoaia, pe bani mai puţini, sau la restaurantul Uniunii Scriitorilor…Eu am preferat 2 Mai. Ca mulţi alţii de pe vremea mea. Se nasc însă legende, se mistifică mult.

C.F. – Dar în America?

Nina Cassian- Venind aici eram total incapabilă să fac ceva pentru a supravieţui – secretară, ospătăriţă? Mie toate-mi cad din mână. Ştiam doar micile mele rânduleţe şi muzica clasică. Aici compozitorii sau scriitorii sunt în majoritate profesori, adică se susţin altfel. Dar aşa este şi în alte ţări. Am predat şi eu la New York University, am dat şi ore de pian. Nu am avut niciodată bani, dar m-am mulţumit cu ce am avut.

C.F. Te-ai simţit răsfăţată de destin?

Nina Cassian – Şi destinul cum l-am defini?

C.F. – Poate ca pe suma alegerilor noastre?

Nina Cassian – Bun. Dar când alegi în libertate e una, şi când eşti forţat să alegi e alta.

C.F. – A trebuit vreodată să alegi ce n-ai fi vrut?

Nina Cassian – De pildă să rămân în America. Am fost forţată.

C.F. – Dar până la urmă s-a dovedit o alegere forţată benefică.

Nina Cassian – Şi asta e adevărat.

C.F. – Când am ajuns eu la New York, poezia ta era afişată în vagoanele de metrou, te-am văzut recitând în săli arhipline seducându-ţi audienţa, am fost la aniversarea ta la 80 de ani organizată de Poetry Society of America la National Arts Club…

Nina Cassian – Ai şi vorbit atunci despre mine…

C.F. – Da. În sală se afla elita literară, editori de la Norton, The New Yorker, scriitori şi ziarişti americani importanţi, şi am avut pentru prima dată revelaţia că eşti mai preţuită în America decât în ţara natală. Iar audienţa era de altfel aproape exclusiv americană.

Nina Cassian – Dar cine e profet în ţara lui?! Pe mine mă interesează altceva la tine: Ai vreun regret mai vechi sau mai recent? Şi care ar fi acela?

C.F. – Am regrete, majoritatea vindecate, precum rănile vechi. Regret, de exemplu, că nu i-am arătat mamei mele dispărute prematur lucrurile tandre pe care le simţeam pentru ea. Mi se păreau de la sine înţelese. În tinereţe mai ales, evitam exteriorizările, mi se părea jenant să-ţi declari dragostea sau admiraţia pentru cineva, fie ei şi părinţii sau mai ales ei, mă temeam de gesturile tandre care mi-ar fi trădat emoţiile. Fusesem decretată raţională, cerebrală, cam ironică, şi am intrat în rolul ăsta cu trufia vârstei.

Nina Cassian – Şi la asta ne nimerim.

C.F. – Mai regret că n-am venit mai devreme, mai tânără în ţara asta, după cum regret zilele, săptămânile, lunile în care am fost angajată în false proiecte. Cea mai vinovată mă simt când pierd timpul sau îl consum aiurea (cu întâmplări sau oameni) şi am avut astfel de experiențe. Acum mă corectez din mers. Fac doar ce-mi place şi mă văd numai cu oameni de la care am ceva de învăţat. Mă străduiesc să spun “da” tot mai rar şi încerc să scap de natura mea politicoasă care mă face să mă ofer să aranjez tot felul de lucruri cu care în realitate n-am nicio legătură. Mă simt bine aici, cu familia şi prietenii mei.

Nina Cassian – Cred că şi tu eşti o săgetătoare norocoasă. Dar şi muncitoare.

C.F. – În urmă cu ceva ani ai fost în România să-ţi lansezi cartea de memorii şi ştiu că ţi s-a luat un interviu la televiziune.

Nina Cassian – Da, şi prima întrebare a fost cam aşa: Nu credeţi că succesul dumneavoastră în America se datorează faptului că sunteţi evreică?

C.F. – Şi nu ai confirmat? La o astfel de întrebare eu aş fi răspuns sec: Ba da.

Nina Cassian – Poate că aşa ar fi trebuit. Întâi am rămas stupefiată, după care i-am răspuns cu o anecdotă. Un ziarist american discută cu un ziarist sovietic, şi printre altele îi spune: „Am auzit că la dumneavoastră în ţară cam este antisemitism.” La care ziaristul sovietic îi răspunde: „La noi? Nici vorbă! Doi miniştri adjuncţi la cultură sunt evrei, trei primari de raion la Moscova şi doi la Leningrad sunt evrei, avem trei demnitari evrei în ministerul comerțului… Dar la dumneavoastră câţi sunt?” „Nu ştiu”, spune ziaristul american, „noi nu-i numărăm.”

C.F. – Pornind de la această anecdotă, ajung la un subiect cu care scriitorii evrei se confruntă la un moment dat, dacă sunt de un oarecare succes. Iar cei neevrei sunt suspectaţi că ar fi evrei, altfel de unde să li se tragă succesul?! Sigur, gândire primitivă, caracteristică anumitor cercuri, nu generalizez… Problema evreiască a existat sau există pentru tine?

Nina Cassian – Am trimis după vizita mea în România o scrisoare la revista „Minimum” a lui Mirodan unde relatam vizita mea în România şi interviul de care am pomenit şi în care spuneam că pentru mine această „problemă evreiască” nu a existat decât în 1940, când am fost dată afară din şcolile româneşti. Atunci am resimţit-o. În timpul războiului situaţia evreilor era bineînţeles acută. Ştiam că se întâmplă ceva foarte grav cu acest neam pe cât de ales pe atât de oropsit, dar ceea ce m-a atras pe mine la aşa zisul comunism, – că nici nu mai putem rosti acest cuvânt fără să ni se facă un nod la limbă -, nu a fost situaţia evreilor, ci un catehism utopic de idei generale în care erau abolite toate contradicţiile, antagonismele sângeroase de clase, rase, popoare, naţiuni. Bineînţeles că era utopic, dar declama dispariţia statului, dispariţia banului – ochiul dracului. Cu totul altele erau preocupările mele şi atracţia, magnetismul pe care le-am simţit faţă de această utopie despre care nici nu citisem prea mult; eu n-am citit Marx, n-am citit Engels, am citit o broşurică, manifestul partidului comunist.

C.F. – Dar din ideile astea generale, cum le numeşti tu, ai regăsit ceva în comunismul din România sau de aiurea?

Nina Cassian – Nu, ferească Dumnezeu, am şi spus asta în repetate rânduri. Comunismul nu a existat.

C.F. – Ba şi cum a mai existat! În numele lui s-au făcut crime şi s-au distrus generaţii.

Nina Cassian – Nu, n-a existat decât cu numele, decât demagogic. În numele lui da, au fost victime, dar a nu se lua numele Domnului în deşert… Tot aşa a fost luat numele acestei utopii în deşert, şi practic s-a demonstrat că în locul ideilor generoase invocate s-au instalat nişte dictaturi sângeroase şi nişte orori, ucideri în masă.

C.F. – Dar spune-mi, tu numeşti comunismul utopie…

Nina Cassian – Da.

C.F. – Cum poate o utopie să aibă concreteţe?

Nina Cassian – Nu poate să aibă. Pe mine însă m-a ajutat să-mi desăvârşesc înr-un fel profilul moral.

C.F. – În ce sens moral?

Nina Cassian – Dezinteresarea de bunuri materiale, un anume sentiment umanitar global care m-a ferit de aroganţă şi narcisism.

C.F. – Ai fi putut ajunge la ele şi altfel. Nu cred că e nevoie să îmbrăţisezi ideile comuniste pentru a ajunge la sentimente umanitare. În plus, sistemul comunist s-a dovedit inuman.

Nina Cassian – Aşa zisul comunism. Eu nu-l mai pot numi aşa pentru că mi se pare o minciună, o fărădelege. Pe mine m-a scăpat de egolatria acerbă şi fulminantă, poate inerentă creatorului. Mie mi-a priit, şi întrucât credeam într-o armonie, fie ea abstractă şi imposibilă, m-a scutit de o serie de meschinării personale.

Problema evreiască aşadar nu a constituit principala cauză pentru aderarea mea la utopia comunistă. Mult mai importantă mi se părea acea îmbrăţişare universală a locuitorilor de pe acest pământ.

C.F. – Altă utopie…

Nina Cassian – Da.

C.F. – Aici ne despărţim. Subiectele astea îmi dau un sentiment de frustrare, sufocare, furie.

Nina Cassian – E treaba ta.

C – Revin la la instalarea acelei utopii de care vorbeşti…

Nina Cassian – Nu s-a instalat nicio utopie, a fost negată de la A la Z…

C.F. – Ce-a fost atunci în România după război, dacă nu comunism? Cum vrei să numeşti acea noapte lungă, sângeroasă, absurdă?

Nina Cassian – Dictatură.

C.F. – Dar o dictatură comunistă! Căci sunt şi alte dictaturi…

Nina Cassian – Cel mai sinistru a fost cultul personal al lui Ceauşescu.

C.F. – Şi cei care l-au întreţinut nu erau comunişti? Lor cum vrei să le spui?

Nina Cassian – Nu cred că ne înţelegem. Ceea ce s-a instaurat în România a fost o dictatură absurdă care nu are de-a face cu ideile generoase ale comunismului.

C.F. – Numai generoase nu le-aş numi. Paranoice, poate. Dar abandonez subiectul..

Nina Cassian – Bine faci.

C.F. – După război, în România, ai suferit fiind evreică, ai simţit pe pielea ta antisemitismul?

Nina Cassian – L-am simţit când, în timpul războiului, am fost dată afară din şcolile românești. Dar în mod paradoxal, ne-am adunat la o şcoală evreiască de fete, cu profesori evrei, o şcoală de ghetou, dar cu dascăli şi cu eleve absolut strălucite. Una a ajuns profesoară de matematică la Sorbona, alţii au ieşit medici, scriitori. Ai zice că ne-au făcut un bine… Citesc acum memoriile lui Emil Dorian. Cu fata lui, Margareta, am fost prietenă în România şi ne-am reîmprietenit aici după mult timp – ea a plecat în 48 din ţară, s-a stabilit în Franţa, apoi a venit în America unde a publicat trei cărţi, a apărut şi în „The New Yorker”. Volumul ei publicat în România se numea „Ierbar”. E o fiinţă înaltă, subţire, o plantă. Preda la Universitatea din Rhode Island, la catedra de botanică. Tatăl ei, un poet minor, dar de o puritate sufletească şi de un lirism incontestabil, în memoriile lui este absolut obsedat de problema evreiască, ceea ce mă desparte de el. Eu nu am avut această problemă, sigur că sunt şi din altă generaţie. Între personajele care apar în memoriile lui sunt unele pe care le cunosc foarte bine, de exemplu, Nicolae Tăutu. La un chefuleţ ţin minte că eu am cântat cântece populare pentru că eu, cum ştii, am un întreg repertoriu, ai asistat de câteva ori la recitalurile mele între prieteni. Şi Tăutu mi-a spus „Eşti mai româncă decât noi toţi”, observaţie care m-a flatat.

C.F. – Cine era Tăutu?

Nina Cassian – Poet, de care noi râdeam; mergeam la şezători împreună şi el citea „Doamna verde, doamna verde”, avea el o poezie antinazistă, dar fusese colaborator la „Porunca vremii”, fusese legionar, dar eu n-am ştiut, deşi observaţia lui ar fi trebuit să mă pună pe gânduri. El era mare făcător de farse. Unele geniale care demascau caractere, după felul cum reacţionau. De pildă eram pe vapor, într-o croazieră. El făcea parte dintr-un corp de armată în care erau şi sovietici, se chema „Tudor Vladimirescu”. Şi Laurenţiu Fulga făcea parte din acel grup. Tăutu a lansat pe vapor „Radio Bucureşti.” Aiurea! Vorbea el şi un complotist asociat. Făcuseră o emisiune în care se dădeau, vezi Doamne, premiile Uniunii Scriitorilor. Premiul II la poezie l-a luat Maria Banuş care a făcut o criză de isterie că n-a luat premiul I, s-a certat cu cea mai bună prietenă a ei din copilărie, Vera Călin, care încerca s-o liniştească. Eusebiu Camilar n-a luat premiu la proză şi a ieşit afară pe covertă şi a strigat: „Uite, marea! Marea cel puţin e cinstită!” În schimb a luat Zaharia Stancu. Eu n-am luat nimic, dar a luat Eugen Frunză. Nu mi-a convenit, dar n-am făcut un scandal din asta. Reacţiile erau nemaipomenite la o astfel de farsă…

C.F. – Asta mi-aduce aminte de filmul lui Mircea Danieliuc, „Croaziera”, care nu era cu scriitori, dar era tot cu premianţi, la concursul „mâini îndemânatece”.

Nina Cassian – Exact. Filmele lui realiste erau extraordinare.

(va urma)

Sursa foto: cultural.bzi.ro

(fragment din volumul cu același titlu apărut la Editura Tango)