Carmen FiranCarmen Firan
15.02.2016

Dialogul Vântului cu Marea

(Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan)

 

I   Două stihii în joc

Carmen Firan – N-ar fi bine să găsim un titlu pentru convorbirea noastră?

Nina Cassian – Eu ştiu? Să-i spunem Dialogul Vântului cu Marea, titlul unuia dintre volumele mele de versuri. Dar cine e Marea?

Carmen Firan – Să fii tu.

Nina Cassian – Aşa da.

Carmen Firan – Ca un joc. Ştiu că îţi place să te joci.

Nina Cassian – Da, mi-a plăcut dintotdeauna să mă joc. Cei aleşi au nevoie de joc, ca şi copiii. Un Joc cu mărgele de sticlă. Jocul e un instinct şi o necesitate. El presupune candoare, inocenţă, fantezie, ca în cărţile lui Iordan Chimet. La un moment dat se naşte din joc şi apetitul pentru poezie, pentru cuvinte. Când se instalează vocaţia, apare şi un anumit grad de responsabilitate. Intervin ţelul, mesajul scrisului care însă nu alterează plăcerea jocului. Ah, suprarealiştii cum mai ştiau să se joace!

Carmen Firan – Îţi trebuie seriozitate şi umor în orice joc, fie el şi absurd. Sau logic.

Nina Cassian – Fireşte. Şi matematica şi muzica sunt jocuri. Apropos, eu eram foarte bună la rezolvarea ecuaţiilor de gradul doi. Dar ce-ţi spun eu ţie, profesoară de matematică! Poate o să părem pentru unii două stihii puse pe şotii, dar cui îi pasă?! Mie nu. Să ne păstrăm umorul!

Carmen Firan – Animalele au umor?

Nina Cassian – Umorul cred că discerne omul de animal. Ele nu râd, nu plâng. Se joacă însă. Au afecte iscate din instincte. Rânjetul tigrului nu e un râs. Plânsul câinelui e un scâncet. În umorul nostru noi putem fi ironici, sarcastici, insinuanţi, autoironici… Râsul-plânsul nostru este o privire din afară.

Carmen Firan – O mască pe care ne-o trage sufletul pe faţă?

Nina Cassian – Că bine zici.

Carmen Firan –Şi sufletul?

Nina Cassian – Ce e cu el?

Carmen Firan – Unde se află?

Nina Cassian – Nu ştiu. În inimă?

Carmen Firan – Eu cred că peste tot.

Nina Cassian – Bine. Dar la suflet eu nu sunt prea tare.

Carmen Firan – Continuăm să ne jucăm şi în somn?

Nina Cassian – Subconștientul nostru e mai liber şi se joacă mai bine ca noi.

Carmen Firan – Au fost şi ani în care jocul nu te-a prins?

Nina Cassian – A fost o perioadă când m-am jucat mai puţin, când eram numită „poetă cerebrală” pentru că evadasem din vocabularul primar. I-a urmat o perioadă ludică.

Poezia mea a fost mereu ca o maree, un du-te vino. N-am vrut să devin rutinieră şi îmi schimbam regimul destul de des.

Carmen Firan – Există totuşi în viaţa ta şi vreun joc întreupt?

Nina Cassian – În cătușa proletcultistă, din 48 până în 57 nu m-am jucat, prizonieră într-o greșeală venită de sus la care însă am participat, aşa că n-am nicio scuză. Sechelele s-au întins dincolo de acei 9 ani, şi mi-au deteriorat nivelul estetic. Dar nu şi crezul artistic.

Carmen Firan – Sunt situaţii în care trebuie să te joci pe furiş, fie şi doar ca să-ţi păstrezi integritatea, sau sănătatea sufletească. Alteori te faci că te joci pentru a salva cuvintele de viciu şi goliciune. Jocul e eliberator. Dar şi protector. Terapeutic.

Nina Cassian – Da, am cunoscut jocul şi sub formele astea.

Carmen Firan – Perioada proletcultistă a produs falşi scriitori şi a alterat opera multor creatori de talent. Ţi-a afectat poezia?

Nina Cassian – Cu siguranţă. Dar nici atunci nu mi-am pierdut umorul! Şi m-am refugiat în muzică, în poezii pentru copii, sau în limba spargă, o invenţie binefăcătoare.

Carmen Firan – Care sunt cele mai neașteptate lucruri care ţi s-au întâmplat?

Nina Cassian – Neaşteptată – adevărată lovitură de măciucă – a fost apariţia în Scânteia a trei foiletoane succesive în care era desfiinţată cartea mea de debut „La scara 1/1”. Urmând strigătorului la cer articol despre „Putrefacţia poeziei şi poezia putrefacţiei” care-l înfiera pe Arghezi, atacul la adresa mea, o jună aflată la primul ei volum, marca exact distanţa de la armăsar la tânţar. Se instala „obsedantul deceniu” cu teme obligatorii, cu interzicerea metaforelor şi a oricărei evadări din vocabularul pauper, chipurile „pe înţelesul poporului”. Acuzaţiile de „formalism”, „decadenţă” au continuat să-mi fie aduse pe durata a ani de zile, în ciuda eforturilor mele auto-desfiguratoare care, din fericire, nu s-au dovedit şi auto-distrugătoare întrucât am reuşit să-mi revin.

Cu totul neaşteptat a fost – 40 de ani mai târziu – impactul pe care poezia mea l-a avut în spaţiul englez şi american, în toate cele patru puncte cardinale, şi nu atât prin publicarea de cărţi, cât cu prilejul nenumăratelor recitări de care am avut parte nu numai în spațiul amintit ci şi la festivaluri internaționale de poezie la Toronto, Rotterdam, Ierusalim, în Irlanda, Italia, Suedia etc. Inexplicabil pentru mine acest impact în spaţiul american, dat fiind că poezia care se publică aici e atât de diferită de a mea – sau poate chiar aceasta să fie explicaţia.

Carmen Firan – Dacă ai putea ceva schimba în viaţa ta, care ar fi acel/acele lucruri? Şi cu ce ai începe?

Nina Cassian – Nu m-aş mai supune terorii „îndrumătorilor” de Partid, între 1948 si 1956, scriind atâtea poezii convenţionale, lipsite de valoare. E drept că, în acea perioadă funestă, îmi găseam refugiul în compoziţia muzicală (mult mai greu de controlat) şi în, de pildă, basmul pentru copii „Nică fără frică” (în acest domeniu mai erau îngăduite metaforele sau evadările în fantezie.) Dar în 1957, când ultima mea compozitie „7 Capricii” pentru pian îmi atestau evoluţia firească, s-a întors poezia la mine si am primit-o cu frenezie, scriind carte după carte, încât am abandonat muzica pe timp de 17 ani! Am reluat-o în 1974 – compunând o serie de lucrări, cred, importante (printre care „Vivarium”, „Variatio perpetua”, „Fascinaţii tonale” etc.) Dar nu trebuia să părăsesc muzica pentru un atât de lung hiat, cum s-a întâmplat şi după exil, pentru alţi 20 de ani.
Aceste pauze fatale le-aş fi evitat şi schimbat în viaţa mea!

Carmen Firan – Unii au decis să se oprească la acea perioadă sumbră din viaţa ta şi continuă să te judece şi azi. Alţii au ales doar aspectul amoros al biografiei tale, speculat de multe publicaţii şi, mai recent, de site-uri on line. Te afectează judecăţile trunchiate sau nedrepte?

Nina Cassian – Mai de mult mă atingeau, acum, nu. Că tot vorbeai de suflet, inimă, minte, şi ce-o mai fi. Fiecare are mintea şi înţelegerea pe care le merită. M-am bucurat de admiraţia unor oameni talentaţi şi generoşi, dar am avut parte şi de multe răutăţi de la alţii. Nu spun că aceştia din urmă ar fi mediocri sau frustraţi. Fiecare cu limitele şi aşteptările lui. Înşelate ori împlinite. Nu m-am temut să înşel aşteptări. Şi nici să le contrazic.

(va urma)

Imagine de pe catchy.ro

(fragment din „Dialogul vântului cu marea”, Editura Tango, 2014)