Carmen Firan 
Vieţile fiecăruia dintre noi sunt placate şi cu pierderi, despărţiri, înfrângeri, evenimente de aşteptat în ecuaţia existenţei. Unii suferă, le depăşesc şi continuă să funcţioneze. Alţii suferă, nu reuşesc să le depăşească, ajung în depresie şi nu mai pot funcţiona. Există însă şi indivizi care, deşi în depresie, pot continua să mimeze o funcţionalitate aproape normală. Naturi imprevizibile, interiorizate, gata oricând să producă o surpriză de proporţii. Sunt probabil şi primii candidaţi la sinucidere. În general, cei care îşi declamă sinuciderea e mai puţin probabil s-o facă decât cei care nu răbufnesc, nu vorbesc despre asta, dar o contemplează timp îndelungat tăcuţi.
Dacă te simţi rău fără motiv, eşti în depresie. Dacă te simţi rău dintr-un anume motiv, eşti tot în depresie. O liană care se înfăşoară pe trunchiul unui copac îi suge toată vlaga, îi ia aerul şi îl sugrumă. Spaima paralizează mintea, usucă sufletul, iar trupul chinuit ajunge în poziţie de fetus. Tălpile afundându-se în nisipuri mişcătoare. Incapabil să reacţionezi, să socializezi, să zâmbeşti. Frica de a ieşi din casă din cauza unui pericol iminent. Frica de moarte. Frica globală, de orice, oricând. Fatalitatea capătă dimensiunile unui animal înfricoşător. Neputinţa. Sentimentul de învins perpetuu.
La început depresivii inspiră milă. Cei din jur încearcă să-i ajute, cât şi cum se pricep, caută soluţii, dar de cele mai multe ori sfârşesc prin a nu-i înţelege. Mintea lor funcţionează după alte legi, sunt deprivaţi de emoţii ori posedaţi de manifestări emoţionale extreme, greu de suportat. Depresivii se autoizolează. Se face gol în jurul lor. La început compătimiţi, ajung în cele din urmă nesuferiţi. În timp ce mecanismele de autoapărare ale depresivilor dispar, cei sănătoşi şi le activează pentru a se proteja de haos. Poate fi depresia contagioasă? Poate, spun unii, odată ce şi singurătatea e considerată virală. Mai mult, din ultimele decodificări ale genomului reiese că ar exista o genă a singurătăţii. Cei care se nasc cu ea, vor opta pentru a rămâne celibatari şi a evita să-şi facă prea multe prietenii ori relaţiile sociale. Odată cu singurătatea, mai vin însă tristeţea şi melancolia. De la ele, până la depresie, e doar un pas.
Pe vremuri, depresia se chema melancolie. Boală veche. Doamna Bovary îşi trăia chinuită melancolia unei vieţi terne. Nora lui Ibsen alunecase în depresie, claustrată în cuşca matrimonială. Ana Karenina se sinucide din disperare, chinuită de vină şi neputinţă. Mai aproape de zilele noastre, pe Sarah Kane, diagnosticată cu depresie severă, terapia scrisului nu o poate opri să se sinucidă. Urmuz se sinucide după ce pierde lupta cu boala necruţătoare care îi ia mintea în captivitate. Dar cine ar fi crezut că Hemingway, un bon viveur plin de energie, se va sinucide cu propria puşcă de vânătoare? Sensibilitate exacerbată de creator ori victimă a unei boli genetice? Depresia poate fi moştenită sau căpătată.
Misterioasă este şi moartea lui Socrate. Cele 30 de zile petrecute înlănţuit în închisoare îl împing în depresie, alege să bea cupa de otravă după ce renunţase să se salveze prin planul de evadare pus la cale de prieteni. „Moartea este ori un somn fără vise ori o nemurire individuală a sufletului.” Cuvintele lui Socrate pot fi citite şi în cheia deşertăciunii. Decepţia creată de imoralitatea, vanitatea, nedreptatea şi trufia lumii ateniene îl face să aleagă moartea pentru a-şi „vindeca sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.” Demonul lui Socrate a dus la sute de pagini de analize şi interpretări. Cel mai greu de acceptat e evidenţa, postulatul care nu se cere demonstrat, dincolo de orice filosofie şi logică.
Depresia poate fi definită şi ca boala ilogicului. Boala închisă în încăperile întunecate ale sufletului. Sau cheia care deschide porţile ferecate în haos şi beznă. Vestea bună și cea proastă vin deodată: subconştientul nostru e mai înţelept decât mintea noastră. El e de fapt sufletul profund, depozitarul miturilor, al matricei culturale şi înţelepciunii instinctuale. Depresia apare când mintea conştientă pierde legătura cu sufletul profund, ducând la lipsa totală de sens a tuturor lucrurilor. Ne putem apăra, putem să o prevenim? Mihail Bulgakov pare să ştie o reţetă: „Priveşte întotdeauna spre stele!” Uită-te în sus, când realitatea te trage în jos. Sau ceea ce tu percepi drept realitate. Starea de spirit poate modifica realitatea, o poate mărunţi sau umfla. Henry Miller spunea că „nevroticii de azi sunt romanticii de ieri”.
Depresivii încetează să se mai amăgească. Pentru ei viaţa e o cămaşă de forţă. Nefericiţii merg pe stradă privind doar trotuarul sau vârful pantofilor. Se strecoară prin mulţime, dorindu-se de fapt invizibili. Optimiştii privesc lumea de la nivelul ochilor în sus. Văd şi vârful copacilor, şi acoperişul clădirilor, şi stele deasupra. Privite de sus, lucrurile îşi diminuează gravitatea… Ar fi bine dacă ar fi atât de uşor.
Depresia mai înseamnă şi pierderea iluziilor. Aşa cum o poetă definea ratarea în artă prin pierderea apetitului. De altfel, depresia şi ratarea sunt rude bune. Etichete ucigătoare.
Căderea psihică temporară ca urmare a unui eveniment nefericit ori a unei întâmplări neplăcute sunt considerate depresii minore sau moderate. Când devii inapt prin prăbușirea mecanismelor de apărare și supraviețuire, te afli în depresie majoră. Depresii minore ar fi stări normale, după cum normali sunt cei care afirmă că s-ar afla în depresie pentru că o furtună de toamnă a chelit peste noapte copacii, ori că iarna ţine prea mult, ori când copilul aduce rezultate proaste la şcoală. Auzi o femeie spunând că e în depresie pentru că s-a îngrăşat, sau un bărbat că e depresiv pentru că îmbătrâneşte. Cuvântul este fără îndoială abuzat, asociat cu dezamăgiri ori cu sentimentul „inimii albastre”.
Pe lângă cauze genetice, depresia mai poate fi indusă de alienarea individului în societăți competitive în care anxietățile legate de statutul social sau profesional ating cote maxime. Și nu e vorba doar de marile metropole. Fermieri din țările sărace aleg să se sinucidă împreună cu întreaga familie. Sărăcia și lipsa de viitor pot cauza depresii majore. La fel, melancolia celor condamnați la singurătate are mari șanse să se cronicizeze în depresie. De la an la an, numărul lor e tot mai mare, în ciuda rețelelor de socializare virtuală, a diversității de pilule aruncate pe piață de companiile farmaceutice, formelor de terapie, și mai nou, intervențiilor pe creier.
De curând Helen Mayberg a inaugurat o procedură de stimulare a ariei 25 din creier, cea a sentimentelor negative, prin implantarea de electrozi. În zilele noastre diagnosticarea depresiei și a tulburărilor de personalitate a atins cote alarmante. Ar fi, din nou, prea simplu să expediem totul pe seama unei generații de narcisiști, egoiști și înstrăinați, așa-zisa generație selfie care plătește prețul civilizației noastre digitale care și-a pierdut anima.
Altfel, toţi intrăm în depresie de când devenim conştienţi, pe de o parte că trebuie să facem faţă vieţii, şi pe de alta că ne vom trezi faţă în faţă cu moartea. Tot zbuciumul uman este în cele din urmă provocat de spaima de moarte. Ne pregătim toată viaţa pentru clipa aceea care ne va găsi mereu nepregătiţi. Nu moartea reală, cea care pândește răbdătoare ne dă de fapt fiori, ci cea virtuală, moartea ca partener stabil în trecerea noastră prin viață.
Există un autor care ia moartea în serios și o găsește vinovată de toate anxietățile și depresiile. Irvin Yalom. Un psihiatru care trăiește acum în California, fondatorul terapiei de grup și care a integrat filosofia în psihoterapie, numind-o psihosopie. Profesor emerit la Stanford University, Yalom este un psihiatru existențialist și un scriitor de mare talent ale cărui cărți au fost traduse și în România. Problema Shopenhauer, Plânsul lui Nietzsche, Moma și alte povestiri, dar mai ales Privind soarele în față tratează relația depresie-frică de moarte din cu totul alte perspective, deopotrivă filosofice, psihanalitice și existențiale. Moartea, ce necuprinsă şi fascinantă metaforă, dacă ai puterea să o accepţi şi să-i faci loc la masa ta! Yalom enunță cu seninătate și demonstrează prin nenumărate exemple de cazuri clinice că spaima morții iminente este limita supremă în relația noastră cu lumea și rosturile ei. Din imposibilitatea de a ne împăca și a accepta propria noastră dispariție la capătul unei existențe în care ne-am pus energia, creativitatea, speranța și capacitățile de a construi ceva durabil care să înfrunte timpul, se naște marea depresie. Nu poți lupta cu fatalitatea.
La polul opus, Thomas Cathcart şi Daniel Klein demontează cu har toate filosofiile, demonetizează cu umor moartea, ironizează legile destinului și oferă un antidop pentru anxietate și decepție în cartea Heidegger şi un Hipopotam intră pe Porţile Raiului. Lectură savuroasă și terapeutică deopotrivă.
De Daniel Klein am aflat în America graţie unui prieten comun, arhitect născut în România, cititor avid şi gânditor pasionat. Ce ne-a apropiat cel mai mult a fost o discuţie despre timp într-o seară de vară. El nu înţelegea cum e să trăieşti doar în prezent. Pretindea că nu înţelege. Eu făceam apologia clipei şi desfiinţasem timpul cu trufia metaforei. A alergat la prietenul lui de o viaţă, Daniel, care l-a liniştit creându-i o nelinişte şi mai mare: „Dacă trăieşti doar în prezent, poţi atinge nemurirea. Dar chiar vrei tu asta?”
Aşa am ajuns să citesc „Heidegger şi un Hipopotam intră pe Porţile Raiului”, tradusă şi în româneşte și publicată la Humanitas. Autorii, ambii absolvenţi de filosofie la Harvard, evadează din lumea academică scrobită şi din limbajul pretențios, se pun pe taifas – creativ şi dezinhibat – şi scriu împreună o carte despre moarte de un farmec nebun. Ce ne rămâne decât să ne ironizăm sfârșitul, să-l trecem cu vederea inteligent, să-l aruncăm pe un fund de sertar ca pe un testament în alb pentru cineva, cândva sau, și mai bine, să ne împăcăm cu limite noastre. Până la urmă, suntem ceea ce avem imaginația de a fi.
