Călătoria sufletului

Ciclul existenţei

Carmen Firan: Într-una din discuţiile noastre anterioare pomeneai de Samsara, cuvânt de origine sanscrită, semnificând ciclul existenţei, esenţializând călătoria sufletului, relaţia umanităţii cu eternul, roata vieţii învârtindu-se mereu între naştere, moarte şi renaştere. Cum şi de ce a ajuns în zona ta de interes?

Ştefania Magidson: Este un termen la care m-am gândit destul de mult în ultimii ani, poate şi pentru că este titlul filmului produs de soţul meu, şi realizat de-a lungul a aproape cinci ani de zile. Faptul că filmul a fost montat la noi în casă, că mult din muzica lui a fost compusă acolo şi că regizorul şi unul din compozitori chiar au locuit la noi aproape continuu în ultimii doi ani, a făcut ca inevitabil să mă gândesc foarte des şi uneori, nu vreau să spun automat, dar din obişnuinţă, să caut atât exemple concrete cât şi noţiuni abstracte sau chiar metafore care ar putea să ajute la înţelegerea şi însemnătatea acestei noţiuni. Eu sunt o persoană a cuvintelor,  deci a fi martora exprimării unor noţiuni abstracte, cum ar fi Samsara, într-un mod non-verbal, prin imagini şi muzică, a fost pentru mine o experienţă cu totul diferită şi din care am învăţat mult. Mai mult nu aş putea spune decât că aceşti creatori au fost împinşi din interior spre o explorare a omului de rând confruntat cu sentimentul de eternitate şi că s-au dăruit ca acest proiect să fie şlefuit la perfecţiune, fără presiuni de la studiouri de filme, pentru a aduce umanităţii o experienţă care, în pofida inevitabilei impermanenţe, sa rămână totuşi în sufletele lor pentru mult timp.

C.F.: Cum pot fi traduşi termenii abstracți de Samsara şi Impermanenţă prin observaţiile zilnice, obişnuite?

Ş.M.: – Am urmărit nenumărate cicluri în aceşti 5 ani, la nivel micro şi macro. De la gâzele care se nasc, trăiesc câteva zile și mor, la cicluri triviale, cum ar fi cât de des ne tăiem unghiile şi părul, sau la anotimpurile naturii, la sărbătorile care se repetă la 12 luni, la naşterea, moartea şi renaşterea pasiunii în interiorul unei relaţii intime de-a lungul multor ani, la perioada copilăriei sau adolescenţei, la perioade istorice de câteva decade (comunismul), ciclul unui imperiu (roman sau egiptean), contemplarea destinului unei naţiuni sau rase, sau pentru o clipă mă pot duce cu imaginaţia chiar în a contempla momentul cronologic în care s-a născut sufletul uman, (care, pentru cei iubitori de esoteric şi adepţi ai istoriei alternative, ar fi avut loc în Lemuria, acum 21,6 milioane de ani!). Apare atunci fantoma impermanenţei şi întrebări aproape obsedante, ca „Ce e etern?” „Ce nu se schimbă”? „Are rost să ne dăruim efemerului?”

C.F.: Şi are rost?

Ş.M.: Dacă e să gândim realist, pentru majoritatea dintre noi, peste o sută de ani nimeni nu ne va mai rosti numele, nimeni nu va şti cine am fost, şi cu siguranţă nu vor şti nimic despre succesele şi durerile noastre, despre dragostea sau eşecul de care am avut parte, despre frământările care ne macină majoritatea energiei. Asta dacă gândim realist. Dacă e să ne „întindem” puţin, să facem abstracţie de paradigma acceptată de 99.99 din populaţie, putem contempla şi termenul de „Akashic Records”, locul acela din eter unde se spune că toate trăirile, vorbele, gândurile, toate experienţele sufletelor sunt înregistrate în eternitate. O incursiune la care suntem invitaţi pentru un moment să ne imaginăm şi altceva. Este foarte posibil să acţionăm exact la fel, indiferent dacă credem în varianta realistă sau în cea esoterică, însă energia din spatele acţiunilor este foarte diferită dacă suntem încredințați că trăirile, gândurile, intenţiile şi vorbele noastre sunt captate de univers undeva, în eternitate. Atunci eşti stimulat să te relaţionezi altfel la ceea ce faci. Dacă ne pierdem prea adânc în conceptul de impermanenţă, este posibil să cădem în extrem: ori adepţi ai nihilismului, ori foarte liberi, capabili să nu punem nimic la inimă, să ne mişcăm repede în timp şi spatiu, să ne lipsim de orice formă de angajare, căci ne putem spune oricând „Ce mai contează? Totul se schimbă, trece. Nu rămâne nimic.”

Iată şi un exemplu mai trivial, însă de care mă ciocnesc zilnic şi deci l-am studiat cu grijă. Locuind în capitala stelelor de cinema unde tinerețea şi menţinerea aparenţei ei sunt ţinute pe un piedestal, nu pot să nu mă gândesc la degradare, la îmbătrânire, la cum să ne conservăm, fiind, în acelaşi timp, conştientă că peste tot şi toti trece timpul şi că impermanenţa, nu tinereţea, este adevărata regină a plaiurilor. În fiecare zi ne supunem ritualului frumuseţii, azi ne facem părul, mâine unghiile, după care la antrenor, apoi la cosmetică şi la dermatolog etc., şi în toată alergătura asta (şi chiar în bucuria pe care o simţim când suntem „puşi la punct” şi arătăm bine), trebuie să menţinem, fără a ne prăbuşi, adevărul că ne degradăm cu fiecare moment şi ne îndreptăm cu încă un pas spre tipa cu coasa. În ce merită să investim timp, atenţie, energie, dacă oricum nimic nu dăinuie? Şi aici o putem lua pe alte poteci, mai puţin principale. Putem să explorăm acţiuni şi să ne dăruim unor ţeluri nobile care avansează demnitatea noastră individuală versus a ne lăsa pradă momentului, a-l trăi din plin, a accepta şi savura sau suferi în prezent. Le putem face concomitent? Poate. Ar mai fi să adăugam şi impermanenţa cu care ne zbatem, deci jonglam trei noţiuni majore, lucru nu uşor pentru un psihic uman.

C.F.: Ce alte stări îţi evocă termenul de Samsara?

Ş.M.: Cu timpul am descoperit nenumărate trăiri care se înscriu în ampla temă de impermanenţă: de la nostalgie (caracteristică moştenită din partea paternă şi pe care vreme îndelungată am fost decepţionată să mi-o tot redescopăr), pâna la cărţi, cum ar fi „În căutarea timpului pierdut”. A nu ne ataşa de nimic pentru că totul e temporar, trecător (incluzând tinereţea!) este minunat exemplificat în filmul „Samsara”, când călugării din Le Doque, după ce petrec zile creând şi contemplând o mandala detailată, complexă, de o frumuseţe şi armonie estetică ieşită din comun, au un ritual în care o distrug, exersând astfel sentimentul de „lipsă de ataşament”.

C.F.: Ai fost inevitabil expusă la naşterea acestui film, implicată într-o aventură culturală extrem de interesantă şi care ştiu că te pasionează. Ai putea să povestești momente care au lăsat urme în călătoriile tale, locuri sau întâlniri care te-au impresionat?

Ş.M.: Unul dintre cele mai vii momente ale peregrinărilor a fost cunoaşterea membrilor tribului Himba, dintr-un sat aproape nomad din Namibia, chiar în nord, la graniţa cu Angola. Eram cu familia şi cu echipa de filmare a documentarului „Samsara” şi a trebuit să călătorim în două avioane private ca să ajungem în acel loc uitat de lume. Avionul în care mă aflam a înconjurat de câteva ori locul până când am aterizat, pentru că pe pista neasfaltată păşteau netulburate nişte capre. Am făcut cunoştinţă cu membrii tribului Himba, un trib cu o viaţă pastorală extrem de simplă, primitivă, care mi s-a părut, însă, şi extrem de frumoasă, strâns împletită cu ritmul şi magia naturii, ruptă de tot ceea ce ţine de materialism, de viaţa modernă. M-am simţit vinovată când băieţelul meu David, care avea 9 ani pe atunci, imediat după ce s-a salutat cu şeful tribului şi înainte ca eu să pot reacţiona, şi-a demonstrat deschiderea spre o relaţie de prietenie, arătându-i iPod-ul lui şi punându-i căştile pe cap pentru ca să urmarească filmul „School of Rock”. Nu văzuseră în viata lor un televizor sau imagini video şi, deodată, i-am expus la cea mai comercială latură a vieţii noastre. Am simţit că am introdus un virus, dar până la urmă aceste lucruri sunt inevitabile.

Femeile din trib duceau o viaţă calmă şi armonioasă, fiind devotate esteticii şi frumuseţii: coafurile lor elaborate erau aranjate zilnic, purtau bijuterii bogate, iar îngrijirea pielii ale cărei sănătate şi culoare depindeau de aplicarea unui unguent (un amestec de grăsime animală, pulbere de hematită şi cenuşă) era un ritual moştenit din strămoşi. Copiii aveau un adânc simţ al comunităţii, erau foarte coordonaţi fizic şi apropiați de natură, se simţeau iubiţi atât de părinţi, cât şi de ceilalţi membri ai tribului, se ajutau unii pe alţii şi nu am văzut să existe sentimentul de competiţie şi individualism atroce. Spre seară, bărbaţii se întorceau de la vânătoare sau păscutul caprelor. Râdeau mult, mi s-au părut fericiţi, m-am simţit aproape de ei.

C.F.: Pare o imagine idilică şi ideală, fireşte, într-un anume context.

Ş.M.: – Erau însă şi greutăţi. Malaria, o boală care nu se vindecă de fapt niciodată, şi cancerul de piele erau două cauze principale de mortalitate. Speranţa de viaţă era în jur de 52 de ani (în comparaţie cu Romania, 73 de ani, sau SUA – 77 de ani). Cel mai apropiat spital era la foarte mulţi kilometri, iar nivelul de servicii şi dotare era minim. Aveau, de asemenea, de înfruntat capriciile vremii şi anotimpurile care îi forţau iarna să migreze în zone mai puţin friguroase, şi care nu le lăsau niciun răgaz de la munca zilnică de supraviețuire pentru hrană şi adăpost. Am vizitat şi o „scoliţă” care fusese înființată pentru ei la aproximativ 12 kilometri distanţă. Fiul meu mai mare, Michael, care pe atunci avea 11 ani, a fost impresionat, a vorbit cu elevii prin intermediul translatorului, le-a cerut o listă cu rechizite şi materiale (minge de fotbal şi uniforme, printre altele) pe care şi le doreau. Copiii mi s-au părut inteligenţi şi deschişi, prietenoşi. Nu toţi copiii din sate mergeau la şcoală (iar cei care o făceau, seduceau pe jos!), dar şi aici era un cuţit cu două tăişuri, majoritatea elevilor fiind băieţi şi acest lucru, cu timpul, a avut repercusiuni, căci unii plecau în oraşe mai mari să urmeze gimnaziul, ceea ce ducea la un număr mult mai restrâns de bărbaţi rămaşi în trib, aşadar începuse poligamia.

După multe călătorii în multe ţări, acest tip de poveste evidentiază o concluzie la care am ajuns de-a lungul anilor, că fiecare cultură are bune şi rele, plusuri şi minusuri, la toate nivele, reflectate inclusiv în vieţile copiilor. În ţările avansate observ, în general, că mulţi sunt încuiaţi în locuinţe urbane, departe de misterul naturii, dependenţi de aparatura electronică, adesea surmenati sau absenţi, lipsiţi de capacitatea de a stabili relaţii umane profunde cu semenii lor. Probabil cei mai nefericiţi copii sunt cei care nu au nici avantajele celor din ţările avansate, nici legătura cu natura şi nici dragostea familiei şi a comunităţii. Îmi revin în minte imagini înregistrate de echipa filmului „Samsara” în Filipine, unde copiii trăiau lângă un canal infect şi poluat, părinţii lucrau din greu departe de casă, şcolile aveau condiţii sub orice standard.

M-am întors acasă după o călătorie de trei săptămâni, doar eu şi cei doi fii, iar echipa filmului şi-a continuat traseul în alte ţări. Începea şcoala peste 5 zile şi trebuia să ne pregătim… Din păcate, cu toată experienţa călătoriilor, Michael şi David nu reuşeau să se acomodeze cu noul fus orar, şi într-un târziu, cu o zi înainte să înceapă şcoala, m-am hotărât să le dau la fiecare o jumătate de pastilă de dormit, ca cel puţin să doarmă în noaptea de dinainte. Probabil că am procedat greşit pentru că nu numai că nu au adormit, dar au devenit amândoi foarte agitaţi, iar după o alta jumătate de oră, Michael, cel mare, a izbucnit în hohote de plâns. Îmi era greu să-l liniştesc şi eram şi eu speriată pentru că se comporta ca şi cum avusese o vedenie sau o experienţă interioară intensă. “Ce ai, ce e cu tine?” “Mi s-a întâmplat ceva…” şi iar plânsete. “Ce e, ce ţi s-a întâmplat?” “Mama, mi-am dat seama care e însemnătatea vieţii.“

M-am schimonosit cred, rezultatul unui amestec de oboseală şi teamă că nu mă voi putea ridica la nivelul la care se anunţa să fie momentul: “Am înţeles acum că trăim o viaţă foarte lungă şi apoi murim.” Şi apoi iar plânsete în hohote.”Şi într-o zi şi căţelul nostru Kylie va muri”… Când aude David, care nici el nu-şi găsea locul, începe să plângă şi el. “Va muri Kylie?!” Amândoi plâng în concert şi Michael continua: “Şi într-o zi Kylie nu va mai fi aici şi niciunul dintre prietenii mei nu vor mai fi aici. “ …Și cade într-un plâns şi mai profund din care abia mai înţelegeam cuvintele: “Ştiu acum de ce ne-a pus Dumnezeu pe pământ: să faci ceva cu tine. Fiecare om de pe pământ e norocos. Nu pierde timpul. Eu nu mai am decât 70 de ani de trăit. Ăsta e mesajul: nu-ţi pierde timpul, fă ceva pozitiv din viaţa ta.” Apoi a adăugat: “Asta nu e viaţă adevărată; cea adevărată e mai departe de experienţa de aici”.

După toate discuţiile despre impermanenţă din timpul călătoriilor, eram deja epuizată şi m-am simţit fără cuvinte. Chiar îmi doream să-i pot spune ceva profund care să-l ajute să pună o ramă în jurul acestui mare “a-ha” interior, dar tot ce-am fost în stare să fac a fost să-i calmez pe amândoi, să stau cu ei până au adormit, şi să adaug în caietul în care de-a lungul anilor mai înscriu conversaţii sau întâmplări de-ale lor, şi pe aceasta.

M-am simţit stoarsă în acea seară, fizic, emoţional. Când şi copiii ţi se alătură cu experiențe şi cugetări serioase legate de impermanenţă, prezentul chiar devine lipsit de orice stabilitate, şi ameţim. Ei ar trebuie să fie cei care să ne ajute să ne implantăm picioarele adânc în pământ şi să uităm temporar de trecerea timpului, de moarte… În timp ce încercam să adorm, în acea noapte mi-am amintit cuvintele dintr-o carte budistă, a cărei proclamaţie aparent simplă mă obseda pentru că nu o înțelesesem: “Samsara e Nirvana”…, dar acum mi s-a părut că începea să aibă sens, conștientizarea şi acceptarea impermanentei este Nirvana, acel loc din centrul roţii care este perpetuu stabil şi din care tot ce se întâmplă la extremitatea spiţelor ni se pare trecător, supus ciclului existenţei. A rămâne conştienţi că există un punct transcendent din care putem vedea şi accepta tot ciclul, în ansamblu… acel punct e Nirvana. Mi s-a părut că pentru moment găsisem dezlegarea şi am adormit.

(sursa foto: barakasamsara.com)