Botez cu cântec

America e America şi nu poate fi comparată cu nimic, se spune. Unii dintre emigranţii care au reuşit aici împrumută din grandoarea locului, se dau pe mâna producătorilor de imagine glorioasă şi organizatorilor de evenimente opulente, parte şi ele din visul gras american. Şi ce ocazie mai bună să-ţi demonstrezi succesul pe pământ străin şi să-ţi exersezi apartenenţa la triumful american decât sărbătoarea copilului, un botez sau o barmitzvah? Concurenţa e mare. Criză sau nu, se aruncă în joc mari sume de bani, sunt aduse rudele de peste tot, invitați prieteni actuali şi foşti, colegi de serviciu, cunoştinţe de ultimă oră sau de conjunctură, se apelează la o agenţie de ceremonii şi se închiriază un local mare, country cluburi de preferinţă, cu peluze şi terenuri de golf. În urmă cu câteva luni am fost la o barmitzvah unde numai fotograful profesionist a costat peste 10 mii de dolari și la un sweet sixteen al unei fete cum alta nu-i, organizat într-un restaurant de lux inundat în orhidee…

Botezul pus la cale de o familie de români la care mergem acum nu e nici el mai prejos. Începe cu o cartolină primită cu două luni înainte prin poştă, desenată pompos cu îngerași, crucifixe aurii printre norişori bleu de care atârnă trase în fire strălucitoare numele naşilor, doi din America și unul din România, pentru mai multă siguranţă.

Duminică toridă. Ne-am pus în GPS adresa localului unde erau anunţate “masa şi dansul“. Am ajuns într-o parcare uriaşă din Long Island, ticsită de maşini, în faţa unei clădiri de sticlă şi beton pe mai multe nivele ca un aeroport fantomatic pe care aveau să aterizeze farfurii zburătoare de niciunde. Când credeam că am încurcat adresa în ciuda sistemului de satelit care te duce mort-copt unde trebuie, am văzut la intrare un grup de bărbaţi în costume închise cu flori mici albe din voal de plastic la butonieră fumând pasionat. Eram bine. Am luat din portbagaj cadoul copilului şi când să deschidem uşile masive care duceau spre un hol imens, ne-am intersectat cu câteva femei vesele şi zgomotoase, cu părul vopsit roşietic şi sprâncene pensate, care ieşeau şi ele să fumeze. Una dintre ele ne-a recunoscut, s-a uitat la punga noastră cu cadouri, ne-a tras de-o parte şi ne-a spus confidenţial:

”Era mai bine dacă veneaţi cu plicul…”

Soţul meu m-a privit mustrător, cum de nu ne-am gândit că tradiţia se păstrează oriunde ai emigra şi oricât de sus ai ajunge?! L-am liniştit neconvinsă: “E jenant să dai bani…”

Dar nu era. După ce ne-am rătăcit prin acel aeroport plin de lifturi, coridoare şi holuri inutile, am ajuns, în fine, mai mult luându-ne după acordurile unei melodii româneşti, la etajul unde avea loc banchetul. Şi iar am crezut că am nimerit greşit. Câteva sute de persoane forfoteau într-o sală imensă decorată abundent cu flori, baloane colorate şi ghirlande. Eu am venit cu ideea că poate se ţin acolo mai multe botezuri de-odată, dar un domn, cum aveam să descopăr unul dintre cei trei naşi, a intervenit jovial: “Se poate, doamnă, păi din ăia suntem noi, să facem la grămadă? Suntem aici numai noi, ai noştri. Cum credeţi că ne-am amesteca?!”

Am felicitat fericiţii părinţi, le-am înmânat cadoul cu un sentiment de vină care ni se transforma treptat în inhibiţie, ne-am jucat puţin cu bebeluşul ţinut în braţe de bunica adusă din România şi ne-am aşezat în faţa etichetelor cu numele nostru la masa 34 la care fusesem desemnaţi de maestrul de ceremonii, un american spilcuit cu părul tuns scurt care se mişca agil ca un balerin printre puzderia de invitaţi, chelneri, muzicanţi, fotografi, scamatori şi clovni angajaţi să amuze copiii.

Din cei peste 300 de invitaţi, foarte puţini erau americani și fuseseră aşezaţi strategic toţi la o masă. Un chelner le aducea apă plată cu gheaţă şi coca cola dietetică. Naşul venit din România cărase cu el zece litri de palincă oferită pe sprânceană comesenilor cunoscători, la cerere, de către un chelner pakistanez care zâmbea continuu. Mai tot personalul era din Pakistan şi India ori din insulele Caraibe şi îşi vedea netulburat de treabă obişnuit cu banchete ruseşti, evreieşti, greceşti şi uneori chiar americane când vreo companie din Long Island făcea balul anual de binefacere.

Când mergem la astfel de reuniuni româneşti soţul meu îmi atrage atenţia să nu vorbesc despre politică pentru a nu atrage antipatii în plus, majoritatea, mai ales cei veniţi înainte de 89, fiind înfocaţi conservatori. La masa la care stăteam nu cunoşteam pe nimeni. Oricum nu aveam cum să vorbim între noi pentru că muzica era dată la maxim în difuzoare, aşa că din când în când doar ne şopteam la ureche lucruri fără însemnătate. Se mânca mult şi amestecat, după tradiţia noastră, totuşi un fel de Balkan-fusion în care sarmalele coexistau paşnic cu shrimps şi calamari soté, iar mititeii stăteau bine lângă o garnitură de broccoli după o salată de arugula. Muzica a trecut şi ea printr-un repertoriu pentru toate gusturile, de la romanţe şi şlagăre româneşti de pe vremuri la rock. Copiii mai mici dansau pe ring printre picioarele părinţilor, cei ceva mai mari se plictiseau de trucurile scamatorilor plătiţi cu ora, iar adolescenţii târâţi acolo cu forţa priveau trist şi ironic dintr-un colţ, întrebându-se cât va mai dura circul şi unde să se retragă să tragă şi ei un joint.

Orchestra a atacat dintr-odată hora tradiţională evreiască şi câţiva dintre americanii de la masă s-au ridicat să danseze. Doamna de lângă mine îmi spune la ureche:“E adevărat că una din naşe e evreică?”

Nu aud ce mă întreabă şi dau din mână în semn că “aşa şi-aşa”, răspuns care, de cele mai multe, ori oricum l-ai lua, e satisfăcător oricărei întrebări.

“Păi spuneţi şi dumneavoastră, cine-a mai pomenit? Şi aţi văzut-o în biserică? Ca la ea acasă. Doamne fereşte! Eu cred că e păcat, mai ales la un botez.”

Repet gestul şi femeia mă măsoară circumspectă.

“Să cânte mai bine o horă de-a noastră, că ce folclor avem!”, strigă bărbatul de lângă ea.

Parcă i-ar fi ghicit gândul, muzica trece imediat direct la Periniţa şi femeia mă abandonează şi zvâcneşte spre ringul de dans. Bărbatul de lângă ea ne face cu ochiul: “Haideţi la horă, hai, sus, toată lumea!”

Ne eschivăm invocând oboseala, dar bărbatul nu se dă bătut aşa uşor. Ia un şervet de masă alb, îl răsuceşte la un colţ şi îl flutură deasupra capului, slăbindu-şi între timp cravata: ”Nimeni nu ştie să se distreze ca noi, românii!”

Arată apoi spre doi chelneri negri care priveau din uşa bucătăriei amuzaţi cum cuplurile îngenuncheau în mijlocul ringului şi se pupau sub șervețel: “Uite la cioroii ăştia, n-au mai văzut ei aşa ceva!”

“Și ce și-au mai luat nasul la purtare de când cu Obama ăsta,” intervine o altă doamnă de la masa vecină. “Am fugit noi de comunism, iar democrații ăștia tot comuniști sunt.”

Câţiva au început să dea din cap aprobator, regretând că, din cauza zgomotului, nu puteau şi ei lua parte la discuţie.

“Nu ştiu, dom’ne,” intervine o altă doamnă cu pălărie înflorată ca de botez, “eu una am votat cu democraţii”. Toţi o privesc îngroziţi. Bărbatul de lângă ea face un gest nervos şi varsă un pahar de vin roşu. “Chef“, spune unul. “Da de unde“, ghinion!,” zice altul.

“Păi ce alternative aveam?”, continuă imperturbabilă doamna. “Fasciştii sau comuniştii. I-am votat pe comunişti că cel puţin cu ei ne învăţasem”.

Râde şi ceilalţi zâmbesc strâmb. Soţul meu îmi atinge discret cotul să se asigure că mă abţin de la vreo replică. Sosesc torturi peste torturi, chelnerii așază zeci de sticle cu digestiv pe o masă lungă unde la capete, în cupe, curge îngheţată din recipiente în formă de mici fântâni decorate în turtă dulce. Femeile şi copiii se înghesuie evaluând oferta în timp ce pe ringul de dans lucrurile se precipită. La microfon sunt anunţate dedicaţii muzicale special pentru naşi. Apar femei tinere cu trupuri de şarpe în rochii decoltate ameninţător, bărbaţi energici şi decişi, și începe în trombă o serie de manele care animă peste măsură atmosfera. Unul dintre naşi într-un moment de exuberanţă aruncă un pumn de dolari şi copiii scapă îngheţatele din mână şi se reped pe ring smulgând bancnotele dintre tocurile dansatoarelor înfierbântate. Copilul al cărui botez îl serbăm începe să plângă sfâşietor. “Ce ai, puiule, păi tocmai acum plângi, după ce Doamne-Doamne te-a primit în casa lui?” îl mângâie bunica de la ţară acoperindu-i urechile cu basmaua ei, una la fel ca a bunicii mele de mult dispărută.

Manelele nu par nici pe gustul chelnerilor care şi-au pierdut zâmbetul. Un băiat cam de şase ani plânge că n-a apucat decât un dolar în timp ce naşul continuă să arunce pumni de bancnote verzui deasupra ringului: “O să întreb la școală dacă e fair”. Tatăl îl consolează jenat.

Petrecerea o fi continuat până târziu, noi ne-am evaporat tiptil spre ieşire. O lună mare ca o farfurie portocalie coborâse deasupra parcării. Se auzea o maşină de pompieri în depărtare şi mi-a fost brusc dor de Manhattan. Ne-am dus direct într-un club de jazz din Village şi am ascultat tăcuţi un pianist negru bătrân extraordinar care semăna cu Johnny Răducanu.

(sursa foto: vreausamerg.ro)