Carmen Firan
De parcă nu ne ajungeau certurile electorale din această toamnă, colac peste pupăză a mai picat și Nobelul în literatură. Pentru o zi, inflamații de meserie pe diverse teme, cu precădere politice, și-au lăsat cuțitele jos și s-au năpustit cu furcile ascuțite pe Dylan. Facebook-ul a luat foc. Unii se declară fericiți, cum că îl așteptau de mult, alții în șoc, dezamăgiți de moarte. Celebritărțile oscilează între revoltă și resemnare, scriu mesaje patetice și le șterg câteva ore mai târziu. Unii fac declarații la fel de neașteptate ca și alesul din acest an al Academiei suedeze care pare să fi trecut brusc de la nume fără sonoritate la tonalități în masă. New York Times Times scrie de ce nu trebuia să-i fie decernat Nobelul, The Guardian explică de ce îl merita. Ziarul britanic Independent oferă 70 de motive pentru care Dylan e cea mai importantă figură în istoria culturii pop.
Pentru câteva ore figura lui Trump pălește de pe primele pagini ale publicațiilor. Televiziunile însă își văd de audiență mai departe și umplu ecranele cu figura candidatului republican, tot mai aberantă. Vecina mea din Florida, femeie vajnică, mă sună iritată: „Ce-ați făcut, dragă? I-ați dat Nobelul trubadurului ăluia? Da’ ce, mai trăiește?” Ea nu citește, nici muzică nu ascultă, dar la televizor se uită toată ziua. Pe același canal. „Și vezi să te duci la vot, că dacă iese criminala de Clinton, am încurcat-o, ne ducem de râpă!” Tac. Nu din lașitate, din lehamite. Și, puțin, de frică. Extremiștii reușesc întotdeauna să-mi închidă gura, nu pot polemiza cu ei, nicio discuție nu duce niciunde. Vecina are grijă de apartamentul nostru când nu suntem acolo, iar acum mai e și timpul uraganelor în America. Oricum, nu are nevoie de argumentele mele, ea are convingeri, știe mai bine și se pricepe la orice. Ca Trump. El e pe departe cel mai mare uragan care a lovit America în decenii, iar consecințele alegerii lui ar putea fi devastatoare, spun tot mai mulți.
Candidatul republican șochează nu prin mediocritate sau vulgaritate, ci prin negarea valorilor americane, în primul rând. Un aspirant la președinție care pune sub semnul întrebării esența celei mai vechi democrații, afirmând că alegerile vor fi trucate și, dacă nu va fi învingător, nu va recunoaște rezultatul lor. Caz unic în istoria Americii care poate duce la violențe de stradă și manifestări extreme în grupări și comunități pe teritoriul țării. Trump instigă la ură și separatism, instituie cu primitivism teorii conspiraționiste, folosind în campania electorală scenarii kagebiste. Hoțul strigă prindeți hoțul! Acuză corupția mass-mediei, el care este exact produsul ei. De peste un an figura și discursurile demagogice trumpiste au ocupat canale de televiziune, publicații, rețele de socializare, servere de tot felul. Deschid aol sau yahoo să-mi citesc emailurile și dau de reclamele plătite de campania Trump; deschid televizorul și e acolo zi și noapte. Nu mai contează dacă e lăudat sau criticat, e prezent. Dacă ai tăia sonorul și te-ai uita doar la imagine, ești ocupat subliminal de figura lui. Să ne imaginăm că s-ar face continuu reclamă la coca-cola și ai vedea doar sticle cu eticheta roșie. Nu ai fi împins să cumperi până la urmă? Chiar dacă nu-ți place coca-cola sau îți face rău. Pe de altă parte, timp de peste un an auzim doar despre emailurile lui Hillary Clinton; a fost investigată, interogată, s-a bâlbâit, s-a scuzat, s-a apărat, dar subiectul revine cu obstinație. Wikileaks sare în ajutor. În ajutorul lui Trump. Face publice documente secrete, cu aprobarea liderului de la Kremlin care își freacă binedispus mâinile urmărind cum pică piesele în jocul de Domino pe care l-a creat: scena de război din Siria, refugiații invadând Europa, Brexitul, și acum ascensiunea lui Trump. Simpatia lui declarată pentru Putin și apelul făcut serviciilor de spionaj rusesc de a se implica în alegerile americane sunt fără precedent. Că Trump e omul lui Putin într-un scenariu mai larg de destrămare a Europei și crearea unei alte ordini mondiale devine tot mai evident. Românii ar trebui să fie mai îngrijorați de rezultatul alegerilor din America decât de propriile lor alegeri parlamentare. Poate chiar unitatea statală a României să fie în joc. Speranța este în bunul simț, judecata dreaptă și moderația majorității americanilor care sunt sigură că nu vor accepta instaurarea ciumei.
În această toamnă a turbulențelor de tot felul, plec de-acasă să ajung acasă. Trec oceanul, ca în fiecare an, înaripată de nostalgii și așteptări, bucuroasă că voi ajunge și la Craiova, că îmi voi revedea prieteni din București, îmi voi lansa o carte-două și îmi voi reîncărca bateriile memoriei din prima mea viață. Oceanul e calm, zborul liniștit. Găsesc însă spiritele încinse și tulburate în țara natală. Se apropie alegerile, iar pasiunile sunt pe măsura mizei. Prefer să evit subiectul pentru a nu fi ironizată cu trimiteri malițioase la cursa prezidențială din Statele Unite, cea mai jalnică și mai jenantă din istoria Americii.
Bucureștenii par extenuați după o lungă vară fierbinte. Aripile mele vor obosi și ele repede. Intru într-un fel de regresie pe măsură ce spațiul natal mă ia în posesie. Mă las în voia amintirilor pe muzica lui Bob Dylan, fericită că m-am întors acasă.
