Odilia Roşianu 
Used to think that life was sweet.
Used to think we were so complete.
I can’t believe you’d throw it away.
Used to feel we had it made.
Used to feel we could sail away.
Can you imagine how I feel today.
Am găsit o piesă muzicală plină de reproșuri, acompaniată de un mare egoism și de un talent susținut în a arunca vina pe celălalt. Ce bine ne împăcam, ce fericiți păream, totul era perfect, dar tu ai hotărât să pleci, ai stricat minunea noastră, ești pe cont propriu, să nu vii la mine când te vei simți singur/ă. Cam așa am putea rezuma simplist ideile melodiei. Totuși, e foarte bine că până și celui care „acuză” i se pare amuzant (sau e doar haz de necaz?) cum nu mai vorbesc ei deloc. Până la urmă, glumind sau nu, ăsta este totdeauna primul simptom al destrămării unei relații. Pe nesimțite, cei doi nu mai au ce să-și spună. Nu e tăcerea plăcută în care auzi și simți gândurile celuilalt, ci una goală, stânjenitoare. Când partenerul mai lucid își dă seama că a fost doar un foc, iar acesta, ca toate „focurile”, se stinge când nu mai are cu ce să fie întreținut. Moment în care tot el, lucidul, pleacă.
We Don’t Talk Anymore, compusă de Alan Tarney și lansată Cliff Richard, în august 1979 a ajuns numărul 1 în Marea Britanie, precum și în EuroChart 100. Și ea a inspirat mulți iubiți părăsiți, bărbați sau femei, având în vedere că a atins performanța premiantului întâi în nenumărate țări. Dar și pentru că este o melodie valoroasă, în sine.
Audiție sensibilă! Sau amuzantă, după caz. 🙂
