Mariana Rogoz Stratulat 
„Nu am vrut să sculptez pasărea, am vrut să sculptez zborul.”
Constantin Brâncuși
Am avut fericirea ca în viața mea să existe un om, cel mai grozav om din univers, cel mai luminos suflet, în privirea căruia se oglindea adâncul fântânii și ochii cerului. El m-a învățat tăcerea cuvântului și liniștea timpului, mi-a explicat cum pot citi singură Cartea Vieții, cum pot păși fără să rănesc firele de iarbă și gândurile potecilor, să ascult legînarea corăbiilor și murmurul apelor, degetele vântului alergând prin bucuria ostroavelor, plânsul sălciilor îngenuncheate și aripile inocente ale îngerilor, să-mi înfloresc zilele și să-mi adorm nopțile, să plâng și să mor zâmbind.
Cea mai frumoasă lecție pe care mi-a predat-o a fost cea despre Iubire. Să iubesc fără să rănesc, fără așteptări, fără pretenții, fără reproșuri, fără impuneri… Fără! Doar să iubesc.
Să iubesc și să respect oamenii așa cum sunt, cu obiceiurile și cu aspirațiile, cu viziunile și speranțele, cu eșecurile și ezitările, cu bucuriile și amânările, cu victoriile și ocupațiile lor. Să am răbdare cu ei, să-i iert, să le mulțumesc și să-i iubesc necondiționat. Pentru că iubirea necondiționată este total liberă și omnipotentă – ca iubirea față de Dumnezeu.
El, Papá, (așa îi spuneam bunicului matern, – un rus cu priviri senine și voce divină – absolvise Conservatorul și Teologia) mi-a orânduit calea după precepte confucianiste, îndemnându-mă să zbor și să am încredere în libertatea zborului.
Zborul, de fapt, ce este zborul?
Dintotdeauna, omul a fost fascinat de zborul păsărilor și a visat că-i cresc aripi, cu care să se ridice în văzduh, acolo unde norii se zgribulesc de frig când ninge sau se prind în dansuri repezi, amețitoare ca ploile de vară, sau în dansuri verzi și fragede ca ploile de primăvară, sau în dansuri reci, triste și cenușii, ca ploile plictisitoare de toamnă.
Nici norii, nici apa, nici focul nu l-au oprit din visare și, precum Icar, omul a dorit să ajungă la soare, o dorință de sublimare, de căutare a unui alt Eu, pierdut sau numai rătăcit, de a-și crea o armonie interioară, o pace imensă, profundă, a spiritului.
De cele mai multe ori, zborul ascunde ideea de libertate, mai exact, ideea de evadare din strânsoarea unui legământ impus de cineva, nu se știe cine, sau de noi înșine.
Și, totuși, putem zbura, suntem însuși zborul. Doar că încă nu ne-au crescut aripile.
Sau poate că am uitat că avem aripi. Sigur, asta e, am uitat!
Dar ne vom aminti curând, într-un alt vis, într-un alt Eu.
Până atunci…
Să zburăm.
Nu avem nevoie de aripi!
Panciu, 29 octombrie 2019
În imagine: „Zbor” de Constantin Brancuși (sursa foto: civilizatia.ro)
