Mariana Rogoz Stratulat 
Îmi place să cred că sunt,
că încă mai sunt,
surâsul ploilor de vară,
ce se revarsă peste cămașa ta
de borangic
și mă strecor prin pânza subțire
până la ultimul poem
din viața asta.
Din palmele mele poți aduna,
literă cu literă,
cuvintele crescute
în timpul carnavalului
de la Veneția,
când purtam amândoi măști de
îndrăgostiți.
Ne-am interpretat rolul perfect,
până când ne-am prăbușit
într-un lan
fără maci, fără cicoare,
în care
adevărul trăgea clopotele
tăcerilor perfide.
Am urcat pe eșafod fericită că,
în sfârșit,
voi primi un nasture,
ultimul nasture,
cu care să-mi închei cămașa de forță,
în care mi-am îmbrăcat
visul unei nopți de ceară.
