Mariana Rogoz Stratulat 
Timpul parcă s-a oprit
în iarba crescută
pe buze și ochi.
Țigara s-a stins la capătul
străzii…
pașii au căzut în infernul visurilor mele.
În urma ta
au crescut, printre gene,
copii cu cireșe la urechi,
cuvinte străvechi,
inele,
grâu și sprâncene.
Bătrânii salcâmi,
ghemuiți în umbrele ploilor de vară,
suspinau
pelin și fum
– murdară, tristă povară.
Mi-am aruncat zilele și nopțile
în valuri,
în crâșma în care luna
își bea amarul singurătății,
și m-am închis
în odaia fără uși, fără ferestre,
ca o carmelită
scăpată de ochii
jivinelor flămânde.
Departe de trunchiul copacului,
aproape de patul de frunze,
aștept cuminte să-mi aprinzi
ultima țigară.
