Mariana Rogoz Stratulat 
Timp suspendat în ceasul din oglindă
și în tăcerea morții șerpuindă…
Din galaxii am apărut,
dintr-o poveste,
cu lacrimi de lumină și-ntuneric,
să fiu o slovă sau o rună,
neînțeleasă, furtună nebună.
Un fulger rătăcit pe cerul nemuririi
îmi dă de veste
că vei aduce trandafirii,
lăsați cândva
pe-altarul mănăstirii.
Mai trăiesc doar spinii
în iubirea noastră –
Pasărea Phoenix, pasărea măiastră.
Nu știu cine a-njunghiat cuvântul,
lumânarea și descântul,
cine-a retezat zborul, legământul,
cine-a ferecat mormântul.
Am răsărit și am apus
blestem sălbatic, arcă biblică,
albastră,
ca ramuri de finic, un singur trup,
iubire-curcubeu.
Timpul dispare în vechea oglindă –
o lume de transparențe
obscură –
suferindă, murindă.
