Mariana Rogoz Stratulat 
Privesc oglinda și mi-e dor de lumea
cu figuri imaginare,
de nopțile,
ce-nghit bucăți de univers,
de firul de nisip
adăpostit în pietre, în nimic,
în stranii fantezii.
Privesc oglinda,
apă-ntunecată,
ce-mi amintește de tristețea
unui chip,
de păsări-fum, de năluciri bizare,
de ce-am uitat,
de ce-am găsit.
Privesc oglinda
printr-o rece transparență
și-ncerc să fug din amăgirea ei,
să simt doar clipa,
ce trăiește-n mine,
prezentă
în propria-mi prezență.
Privesc oglinda și mă tem că-i vis,
că nu știu cine sunt,
de unde vin.
Se răsucește infinitul în suspine
de umbre cenușii,
de cețuri verzi,
de spaime argintii.
Privesc oglinda și cred…
că mi se pare…
