Porțile

Porțile vechi ale timpului se deschid, scârțâindu-și rugina spre nedecisele cețuri ale destinului.

Umbre curioase se strecoară în uriașa colivie, în care oamenii, cu creierul spălat de unii, de alții, își smulg speranțele, își cântă trădările, își scriu grafice în care amintirile devin nefiresc de întunecate. Doar copiii se joacă fericiți și-și trăiesc clipa, bucurându-se de ei înșiși până la extenuare.

Noi, cei crescuți din plăcerile jocurilor de altădată, uităm să mai trăim, uităm că avem un trup, un suflet. Din când în când, ne privim în oglindă și ne descoperim ascultând trecerea vântului printre gânduri, zbuciumul valurilor răstignindu-se pe cruci galbene de nisipuri mișcătoare și viclene.

Stânci reci și cenușii domolesc flăcările dorului, copacii sting felinarele clipelor adormite în cuiburi de păsări inocente.

Apa își murmură tainele adâncului în poeme absurde, într-o armonie voluptoasă, amețitoare, ce ne îngroapă într-o mare de plictiseală.

Trecem dincolo de neguri, dincolo de pleoape, dincolo de margine…

La răsăritul soarelui, porțile se prăbușesc în noi înșine.

(sursa foto: pinterest.com)