Mariana Rogoz Stratulat 
Ai rămas în singurătatea mea
ca o dorință speriată,
plângândă…
Ca un șuvoi stelar te-ai strecurat,
luminându-mi
iarba crudă a îmbrățișărilor
și roua din gene.
Nu pot să înțeleg
de ce vântul ne-a dus spre
nicăieri,
de ce ploile ne-au spălat pașii
din amintirile pietrelor.
Ascunși în tăcerea adâncă și surdă
a zilelor fără adăpost,
ne-am șters lacrimile și necuvintele
din noi.
Atât de departe,
pierduți
în oceanul eternității,
crezi că ne vom regăsi?
