Mariana Rogoz Stratulat 
Flăcările din cămin dansează peste
durerea din inima copacului…
Amețită de șuvoiul fierbinte de scântei
scăpat din templul luminii,
privesc pendula agățată
de frigul înserării mele.
Cu pași grei, bătrânul Ianus,
zeul cu două fețe din cimitirul Caldragh,
se apropie de amintirile
umbrelor
adunate la căpătâiul
echinocțiului.
Dumnezeu își răsfoiește jurnalul,
în care a scris, cândva,
destinul brazilor și teilor,
condurilor fermecați și al oamenilor,
sărutului furat sub vâscul
din noaptea misterelor…
Uneori, zâmbește, când, dintr-o pagină,
se aude
gângurit vesel de copil sau de porumbel;
alteori, se întristează,
când fântânile se rănesc și îngerii
coboară, fără aripi,
în lacrimile dimineții.
Întotdeauna mi-am dorit să
omor pendula,
să-i strivesc bătăile de la miezul nopții,
să tacă,
precum anotimpul acesta mut
și troienit de așteptări.
Mă strecor discret printre oglinzile
rămase în paragină,
să mă transcriu în noua carte
cu pagini mai obosite și mai încărunțite,
ninse de poeme cenușii.
E Noaptea Anului Nou!
Trăiesc iluzia tulburătoare
a înălțării mele la cer.
Pendula își mișcă limbile ironic,
ca un șarpe viclean,
măsurând fără încetare trecerea.
Din cupa de șampanie se revarsă
zilele, visele, tăcerile…
La mulți ani!
