Mariana Rogoz Stratulat 
Un zgomot surd
mă trezește din coșmarul trecutului.
Turme de nori se târăsc leneș
spre miazănoapte.
Târziu, cerul și-a deschis ochii.
Mi-am ridicat mâinile și
am început să mă rog.
Nu știu de ce, nu mai știu cui, dar…
în jurul meu se învârt
zi de zi,
noapte de noapte
arhangheli și îngeri,
umbre și amintiri.
Cuvintele au murit pe buzele de piatră
ale Sfinxului.
Efluvii de tămâie mă amețesc, mă îmbată.
În penumbra morii, un inorog își scrie apusul.
Lacrimile și întunericul
m-au făcut să-mi pierd gândurile
și aripile.
Mi-e frică de mine,
mi-e frică de pașii morții rătăciți
în viața mea.
Ce lungă este calea,
ce încâlcită e cărarea
prin labirint.
Nu-mi amintesc cine m-a închis,
cine mi-a pus inima în zăbrele,
cine mi-a luat scara de la cer.
După îndelungi așteptări,
îndoieli și amânări
lumina puțină a unei dimineți
îmi smulge somnul
de pe pleoapele încă vii.
Tăcută și liniștită
mă strecor în noua mea viață,
care…
(foto din arhiva personală)
