Mariana Rogoz Stratulat 
Mă mint pe mine uneori,
că-i vară-n toiul iernii,
că lacrima e floare și moartea zori,
că aripi mi-au crescut
să pot zbura
spre-adâncul ochiului din palma Ta.
Mă mint pe mine câteodată
că sunt aici și nicăieri,
că lacrimile s-au topit în cer,
că sunt un călător prin elegii și ceasuri,
că umbra s-a trezit
și-am înviat
lângă catargul,
de care timpul meu s-a spânzurat.
Mă mint și voi uita că m-am mințit,
că ochii nu știau să plângă,
că pietrele au amuțit,
că în pustiu e-atâta întuneric,
că însuși Dumnezeu s-a rătăcit.
