Mariana Rogoz Stratulat 
Noian de lacrimi s-au rostogolit prin timp
și vorbele-au murit prin parcuri…
Închise vieți
în colivii și țarcuri
respiră veșted sfârșit de anotimp.
Povestea lumii cântată în culori
e-o umbră de cenușă,
un vechi blestem,
pustie oră, nerostit poem.
Din lutul rece și uimit
se nasc planete și frunze de granit.
Un înger orb e răstignit
în noaptea statuii fără pleoape.
Tu m-ai cules din crăpături,
din pânza de păianjen,
din scorburi vechi, mioape,
și m-ai aprins în altă viață, altă moarte.
