Mariana Rogoz Stratulat 
Viața mea e liniștea din adâncul apelor, e iscodirea tăcută a nemărginirii de dincolo de timp, e prețiozitatea diamantului și blestemul rubinului, e neliniștea vântului, valului, gândului, e tăcerea potecii ce se pierde în umbra rotirii colorate a anotimpurilor, e avântul zborului și disperarea căderii, e vorba ce se schimbă când noaptea-și numără stelele, mereu altele, și ziua-și risipește lumina și iubirea, e piatra ce-mi păstrează taina amintirilor și dorul rătăcirilor.
***
Îmi pare totul nefiresc…
respir, visez, zâmbesc, iubesc
fie că tac, fie vorbesc,
e ceață și nu mai mă găsesc,
e soare-aprins și mă topesc
în sfânta nemurirea Lui.
Nimicul mă înghite, pribegesc
prin timpul leneș, nelumesc.
Sunt un cuvânt, ce îl rostesc
într-o perpetuă mișcare,
mă detașez de clipele,
ce mă rănesc,
mă vindec de stilou,
de rime, ce mă desfrunzesc,
schimb slovele, nisipul și destinul
în chintesențe, ce mă definesc.
În viața ta, când mă trezesc,
respir, visez, zâmbesc, iubesc
iluzia,
că totul e aievea.
Din când în când,
îmi pare că trăiesc.
***
Viața mea – o naștere și-o moarte închise într-o clipă de dezmăț cosmic.
