Mariana Rogoz Stratulat 
Frunză-albastră de ghioc
marea neagră e un joc
de-a plecatu-n rădăcină,
de-a venitul în tulpină,
de-a ascunsu’ într-o scoică,
perla să îi fie doică.
Frunză neagră mătrăgună
marea-albastră e nebună
dup-un ochi sticlos de peşte,
dup-un ou ce clipoceşte,
după gropile cu oase
scuturate de vântoase.
Frunză albă povestită
marea verde-i chinuită
de un dor fără lumină,
de floarea fără stamină,
de-un mister fără coroană,
fără dinţi şi fără pană.
Frunză verde din clepsidră
marea albă-i ca o hidră
cu trecutul, jalnic răget,
cu prezentul într-un deget
şi cu viitoru-n faţă,
lumea toată e-o paiaţă.
Frunză roşie albastră
marea neagră e măiastră,
frunză verde şi bolnavă
marea albă e otravă,
frunză galbenă rânjită
mintea noastră-i împietrită.
Frunză tristă-nfometată
plânsul tău e ca o pată
pe aripa din vedere
şi pe fructul în cădere.
(din volumul „Tăcerea fumegândului cuvânt”, ed. PIM, Iași, 2010)
_____________________
„În cazul acestei culegeri de versuri, se poate vorbi de o intenţie programaticǎ: momentul devenirii focului din adâncuri în cuvânt coexistǎ cu stingerea, cu fumul şi tǎcerea. Aceasta din urmǎ permite coborârea în sine pentru a afla adevǎrata fericire, dincolo de carnaţia versului şi sângele fierbinte al metaforei. Poezia rǎmâne un ciclu închis în structura temporalului – sugestie inclusǎ în însǎşi compoziţia cǎrţii.”
Gheorghe Drăgan, „Ambrozie și poșircă”, ed. PIM, Iași, 2014
