Mariana Rogoz Stratulat 
Un portocal îşi scutură floarea
la uşa casei mele.
La tâmplă mi-o așez,
să-mi fie
albă insomnie,
crepuscul, rugă, simfonie.
Mai ţii tu minte
vremurile-acelea,
când portocale-mi culegeai?
Le atârnai de cer,
să-mi lumineze templul
din veacurile paradisului înlăcrimat.
Mai ţii tu minte
când mi-ai sădit
seminţele de portocal pe umeri,
să crească dragostea din ele?
Apoi, cu flori de portocal
mi-ai presărat cărarea
spre casa lui Apollo,
să fiu infern și paradis,
o taină-nchisă-n manuscris.
Un portocal își scutură uitarea…
