Mariana Rogoz Stratulat 
Câteodată,
când mă joc,
sunt fata morgana
ce aleargă
printre dune
însetată de iubire…
… fir de nisip faraonic purtat de vânt prin deșertica, fierbinte vale a soarelui, de mii de ani. Unduire iluzorie sufocată de amintiri, imagine fără chip, ștearsă, uitată, împrăștiată de furtuni, de mânia timpului răsfirat în fuioare de amăgiri.
***
Farsă
Stăteam în deşert
cu mâna întinsă
să-mi arunci
o oglindă vorbitoare
să-mi spună de soare,
de existenţa mea ninsă,
de iepuri şi pietre,
de faraoni şi planete.
Mă rog
să visez
că vântul descântă
şi mările plâng,
că-s fata morgana…
iluzie…
crâng…
Clopote bat
la poarta din stele.
Biserică sunt
în cuvintele mele.
Stăteam în deşert
– vedenie arsă –
paşi fără şir…
urma e-o farsă…
