Mariana Rogoz Stratulat 
Când nu ești cu mine
mi-e iarnă, mi-e frig…
Mi-e dorul cuvânt zdrențuit
de vântul născut din zăpadă,
din păsări de gheață
– destin răstignit
în boschetarii livizi de pe stradă.
Începe să ningă,
să cadă secunde,
să plângă tăcerea neliniștilor grele.
Pași anonimi dispar în cimitirul din vale,
în focul din inimi,
în iarba ce-ngheață,
în glas de trâmbiță și răsunătoare chimvale.
Prin rănile palmelor
se furișează cioburi de vară,
poeme și patimi,
psalmii și rugăciunea de seară.
Mă doare și umbra
și noaptea-Învierii…
Perfida lumină dansează cu Iele,
cântând aleluia
vestalelor-stele.
Când nu ești cu mine
mi-e moarte, mi-e ger…
Stigmatul uitării mă-nchide în loc cu verdeață,
unde nu e durere, nici spini, nici săruturi-mister.
Doar o paiață
și-un bătrân, obosit Zodier.
