Când ploaia…

Când ploaia mi-atingea cuvântul

și un surâs din amintiri,

uitam că ești un vânător de vise,

te-adulmecam pe culmi,

prin șoaptele desprinse

din dansul ielelor cu pas sprințar,

prin rătăcirea umbrelor,

ce-aprind luceferi noi

pe-un vechi altar.

Când ploaia se-alinta pe mine,

pe straiul de cenușă răzvrătit,

când ochii pâlpâiau suspine,

ți-am spus să spargi oglinda,

în care noi ne-am rătăcit.

Când ploaia plângea potop de lacrimi verzi

și vântul îmi fura veșmântul,

ardeau povești pe pleoapa veșnicei amiezi,

în urmele de melci,

în adormirea nopții din livezi.

Când ploaia m-aducea la tine

cu bluza tremurând sub stropii grei,

ne furișam zănatici prin gânduri levantine,

să ne jurăm uitare sub zvârcoliri de tei.

(foto din arhiva personală)