Mariana Rogoz Stratulat 
Lumina se destramă în lacrimi și în sori,
îmi tulbură cuvântul, mă-mbracă în ninsori.
O umbră albă trece cu șoaptele-n spinare.
Suspină lung pădurea; cireșii mor în floare.
Mi-e viață și mi-e cer.
Din piept îmi cade-o frunză.
Biserica de lemn s-aprinde și se stinge,
uitată sub povara icoanelor pe pânză.
Un înger se agață de melcii din fereastră,
aruncă focul sacru
în turla veche, arsă.
Copacii-ngenunchează, corăbiile dorm,
închide ochii vara;
mi-e liniște, mi-e somn.
Mi-am luat visul cu mine
închis într-o clepsidră.
Nisipul nu mai curge, deșertul s-a topit.
Lumina cântă iar, zburdând pe portative.
Doar vântul o îngână și-oceanu-n asfințit.
_____________
