Mariana Rogoz Stratulat 
„Omul trăieşte de două ori: prima dată în realitate şi a doua oară în amintire”.
Honoré de Balzac
La început de timp credeam că oamenii pot trăi doar cu lumină și apă, că nu au vârstă și nici amintiri. Mai târziu mi-am dat seama că suntem simpli trecători prin viață și că avem nevoie pentru a supraviețui de mult mai multe, dar mai ales avem nevoie unii de alții, precum și de propriile noastre amintiri.
Amintirile nu sunt simple imagini fixate în memorie. Pot fi persoane sau obiecte, pot fi plăcute sau stânjenitoare, pot fi momente importante sau lipsite de interes din existența noastră, pot fi o multitudine de stări sau doar conexiunea cu trecutul de care ne îndepărtăm cu fiecare zi pe care o parcurgem în grabă, spre un mâine incert.
Am învățat să-mi selectez amintirile, păstrându-le doar pe cele cu o anumită semnificație și, ținând cont de vorba lui Byron că „O amintire dureroasă, rămâne durere”, îndepărtându-le pe cele mai puțin dureroase. Adică mi-am protejat clipa prezentă de energiile negative din trecut.
Și, totuși, amintirile au farmecul lor! Spre exemplu, ne putem întâlni cu cei plecați într-o altă lume, ne descoperim în diferite etape ale formării noastre, admirăm răsărituri și apusuri, pendulând între agonie și extaz.
Trăim în amintirea noastră și a altora, ne plimbăm la braț cu amintirile prin hățișurile vieții negându-le, refuzându-le cu vehemență, și, în final, murim cu ele.
Dacă aș fi fost artist, mi-aș fi adunat toate amintirile într-o singură operă de artă și aș fi spus precum Brâncuși: „Mi-am topit amintirile în aceste forme! Învăţaţi să citiţi!”
Dar sunt un simplu om, ce se bucură de clipă și, uneori, de amintiri.
***
Privește dincolo de nori!
Acolo e mereu soare.
Nu știu cât voi mai locui în mansarda timpului.
Dumnezeu mi-a trimis
primăveri, cocori, fire de iarbă și vulpi;
aripi, nori și setea de zbor;
lacrimi și păpuși legate la ochi;
izvoare ce susurau la porțile paradisului;
Marea Roșie, Marea Neagră și alte curcubeie;
cărări întortocheate și vulcani supărați
pe soartă.
Mama mă trezea în fiecare iarnă.
Îmi aducea o carte și un ulcior cu apă vie.
Știi, în carte m-am întâlnit cu argonauții.
Ei m-au învățat să ascult marea
și cerul,
să număr stelele și disperările.
Mi-au povestit despre orașele fantomă,
despre cheia fermecată ce deschide
poarta sufletului,
despre nopțile iubirii
din alte secole.
Mi-au desenat pe maidanele vieții,
hărțile viselor și zădărniciilor
tuturor pașilor ascunși sub coviltirul dorului.
În noaptea Sfântului Andrei,
vântul a împrăștiat
macii, clipele și speranțele.
Atunci am aflat că umbra mea înflorește
într-un spin,
în urletul lupilor
îngenunchiați în fața magilor.
Acum ascult vaietul grânelor,
greierii și ciocârlia,
îmbrățișez lumina din magia cuvântului dintâi,
topesc bucuria rugăciunii de dimineață
în pocalul cu smirnă și ambră.
În mansarda din cornul lunii
valsez cu eternitatea…
* mansarda – locul în care am întâlnit o altă lume, prietenoasă, generoasă, liberă, un alt timp, tandru și răbdător; locul unde puteam sta de vorbă cu stelele până în zori, când soarele îmi dăruia lumină și viață; locul unde m-am refugiat pentru a citi și a mă citi.
