Mariana Rogoz Stratulat 
În primul an al morții mele,
Cineva mi-a spus că viața e frumoasă
și m-a trimis
să-nvăț
urcușul și căderea,
bucuria și durerea,
amarul și plăcerea.
M-am încurcat în timpul altora
și-apoi am evadat
crezând că noaptea e lumina și ziua e păcat.
Mi-am ascuțit privirea de brazii-ncărunțiți,
mi-am liniștit uimirea
pe-albastrul mării,
pe litere speriate,
pe coarnele pierdute de cerbii-ndrăgostiți.
Am învățat
că oamenii sunt verzi,
când totul li se pare măreț și infinit;
că sunt portocalii,
când drumul li se-nchide și pier tăcuți,
cuminți.
Sunt oameni roșii, negri, albaștri sau
pestriți,
așa cum li-e cuvântul încondeiat
de sfinți.
Mai sunt și oameni albi, cu aripi și cu flori.
Coboară pe pământ
s-ajute și să ierte,
să cânte leru-i ler,
dalbe ninsori,
s-adune
spini, otravă, nori.
M-am învârtit în cerc și în pătrat
și am crezut că totu-i terminat.
Și am plecat
în cea de-a doua moarte, dar…
m-am întors în viață, pentru c-am uitat,
așa mi-a spus Părintele ceresc,
să-nvăț tăcerea și răbdarea.
…să iubesc.
