Literatura de azi
Amurgul
Şi iată-amurgul molcom, amic cu ucigaşii;
Ca un complice vine înăbuşindu-şi paşii;
Ca un alcov se-nchide înaltul cer de seară;
Şi omul, de nelinişti împins, se face fiară.
Amurg, amurg prieten, dorit cu voie bună
De cel a cărui braţe cinstite pot să spună:
Azi am lucrat! – Amurgul aduce mângâiere
În spiritele roase de-o crâncenă durere,
Şi-alină pe savantul ce-şi simte fruntea grea,
Pe muncitorul care, trudit, să doarmă vrea.
În vremea asta demoni porniţi pe stricăciune
Încep, ca nişte oameni de-afaceri, să se-adune
Şi bat din zbor cu-aripa în geam şi-n jaluzele.
Lucesc lumini lovite de vânt şi, printre ele,
Foind pe străzi Curvia îşi înteţeşte jarul
Şi îşi deschide, poartă cu poartă, furnicarul;
Ea-şi face pretutindeni, pe nesimţite, cale
Ca un duşman ce pune blestemăţii la cale,
Şi colcăie-n mocirla oraşului, adâncă,
Ca viermele ce fură din om tot ce mănâncă.
Bucătării răsună de sfârâială, teatre
Încep să hăulească, orchestre-ncep să latre;
În pensiuni cu oaspeţi gustând la cărţi delicii,
Printre coţcari îşi află cocotele complicii;
Şi tot aşa pungaşii se pregătesc şi ei
Să-şi facă meseria şi lucrul cu temei,
Să spargă uşi, casete şi-ncuietori subtile,
Cu-amantele să aibă de trai câteva zile.
În clipa asta gravă, fii, suflet, fără teamă
Şi zbieretele-acestea nu le lua în seamă.
E ceasul când durerea pe cei bolnavi îi scurmă!
De gât îi strânge Noaptea; destinul lor se curmă;
Se-ndreaptă spre obşteasca prăpastie finală;
De-oftatul lor spitalul e plin. – Fără-ndoială
Că mulţi acasă, seara, nicicând n-au să mai vină
Să afle, lângă-un suflet iubit, gustoasa cină.
Şi mulţi căminul paşnic nici nu l-au bănuit
Şi niciodată poate că-n viata n-au trăit.
***
Moartea amanţilor
Vom avea divanuri molcom parfumate
Şi profunde paturi largi ca un mormânt
Iar pe etajere vor fi flori ciudate
Pentru noi crescute sub un cer mai sfânt.
Inimile noastre, facle minunate,
Pân-la fund vor arde cu suprem avânt
Şi-n oglinda minţii noastre-ngemănate
Focul pân-la capăt va trăi resfrânt.
Într-o sfântă seară roză şi albastră
Vom schimba un fulger din iubirea noastră,
Încărcat de-adio, ca un lung suspin;
Şi pe urmă-un Înger, crainic de departe,
Va aprinde iarăşi, vesel şi senin,
Ştersele răsfrângeri, flăcările moarte.
***
Zorii zilei
Sunase deşteptarea pe la cazărmi, şi-o boare
Din vântul dimineţii sufla în felinare.
La vremea asta visuri cu jocul lor drăcesc
Pe-adolescenţii oacheşi în pat îi răsucesc;
Şi lampa, ochi cu rană, începe să se zbată,
Punând pe luciul zilei o sângerie pată,
Iar sufletu-n robie dat trupului şi silei,
Imită lupta lămpii cu strălucirea zilei.
Cum un obraz în lacrimi e şters de vânt, văzduhul
E-nfiorat de lucruri ce-şi dau în umbră duhul.
Şi-i frânt de scris bărbatul, femeia de iubit.
Prindeau ici colo hornuri să fumege grăbit..
Femeile de stradă, cu-nvineţite pleoape,
Plecaseră în somnul lor tâmp să se îngroape,
Calicele, târându-şi uscaţii, recii sâni,
Suflau s-aţâţe focul şi îşi suflau în mâini.
Sosise ceasu-n care de frig şi griji hursuze
Se-ncrâncenă durerea femeilor lehuze;
Ca un oftat ce-l curmă un val de sânge roş,
Tăia departe pâcla un cântec de cocoş;
Mormane mari de ceaţă zăceau pe edificii,
Şi muribunzii jalnici, prin funduri de ospicii,
Îşi horcăiau suflarea din urmă-necăcioasă.
Stricaţii, frânţi de munca lor grea, veneau acasă.
Şi-n timp ce aurora de-a lungul Senei goale,
În rochie roz-verde prin frig păşea agale,
Sărind din somn Parisul îşi aduna în grabă,
Uneltele şi, harnic bătrân, pornea la treabă.
***
À une passante
Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea
Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o si beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânat de uragane plin
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare
Un fulger… apoi noaptea! – Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?
În alte parţi, departe! Târziu! Sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o tu care ştiai!
(traducere de Al. Philippide)
***
Pisicile
Amanţii pătimaşi şi cărturarii sobri
Îndrăgostesc asemeni, la vârsta de mijloc,
Pisicile robuste, căminului mândrie,
Urând ca ei răceala, ca ei zăcând în loc.
Prietene-ale ştiinţei şi ale voluptăţii,
Se ascund în întuneric şi în tăceri rămân;
Ereb le-ar crede, poate, funebri soli ai morţii,
De şi-ar pleca orgoliul, îngăduind stăpân,
Când zac, li se confundă princiarele-atitudini
Cu sfincșii ce veghează-n afund de solitudini,
Părând că dorm într-una un vis fără sfârşit;
În şoldul viu – scânteie; iar ochiul lor e plin de
Sclipiri de aur care, ca un nisip vrăjit,
Nedesluşit şi mistic, pupila le-o aprinde.
(traducere de George Pruteanu)
Charles Baudelaire
(selecție realizată de Odilia Roșianu)
