Timpul nu mai avea răbdare

În câmpia Dunării, cu câtiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Când ajunseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruță, lăsase pe alții să deshame si să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche si se culcase peste ea gemând. La fel făcuse si al doilea fiu, Nilăş intrase în casă si după ce se aruncase într-un pat, începuse si el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca si când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l găsească nimeni, iar cele două fete, Tita si Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii si apoi ieșise si el la drum cu țigara în gură. Părea de la sine înțeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârșească bine.
Moromete stătea pe stănoaga podiştei si se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curti, nu era acum timpul de ieșit în drum. Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă si fără scop.”
***
– Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineaţa!
I se răspunse din câteva părţi şi cineva, văzându-i secerile, îi spuse să se grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp.
– Păi de ce, Iordane, n-o să te chem pe tine să mi-l seceri tu? Erau foarte veseli şi parcă nici nu se auzeau unii pe alţii (…)
Cocoşilă scoase dintr-o despărţitură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut, se aşeză nepăsător pe un butuc şi începu să-şi răsucească o țigară. Moromete se lăsă pe vine şi îşi făcu şi el din pachetul lui Cocoşilă, după care întinse mâna şi trase încet de sub acelaşi chimir Dimineața. Ziarul nu era întreg, dar Cocoşilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu ştiri politice şi cu dezbaterile.
– Asculţi, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta şi sunt deştept, ascultă aici la mine…
– Hai, Moromete… dădu cineva glas nerăbdării. Hai, dă-i drumul! De fapt, Moromete întârzia ca un şcolar care nu e sigur pe el; citea întâi în gând.
– Auziţi ce zice regele! spuse el şi îndată se făcu tăcere deplină. Auziţi ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa” (…)

Marele congres agricol
Discursul Majestăţii sale Regelui
…Domnilor, am fost informat că congresul dumneavoastră este un congres de specialişti, agronomi şi ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în ches¬tiunile pe care le dezbateţi şi care am chiar oarecare experienţă. Mi-ar fi plăcut poate ca acest congres să fie un congres al „gospodarilor” pentru că, după mine, specialiştii noştri sunt încă departe de a fi gospodari. Ştiu acest lucru, pentru că agricultura m-a pasionat… Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupaţiunea principală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este tot¬deauna şi ocupaţiunea lui mintală…
Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă în ziar. Tăcerea continua.
– Hehe! izbucni pe neaşteptate Dumitru lui Nae şi râsul său gâlgâi puternic şi leneş mai departe. He, he, he, ia uitaţi-vă cum a rămas Moromete.
– Adică, se răsuci Moromete spre Cocoşilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii!
Cocoşilă nu răspunse, se uită invidios la Moromete care ştie să găsească în ziar astfel de lucruri.
– Primul agricultor o fi mergând şi el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul comentariilor.
– Merge, de ce să nu meargă? zise locan. Când se desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului şi se duce şi el la arat.
– O fi având pământ? se interesă cineva.
– Are, afirmă Cocoşilă. Are aşa, cam vreun lot şi jumătate!…
– Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l ţină şi pe ăla micu, pe Mihai… Trebuie să-i dea să mănânce.
– Eşti prost! reflectă Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!

în fine! încheie Moromete aceste scurte observaţii şi apucă din nou ziarul în mână. (…)

***

Când intră pe poarta curţii, Moromete nu se uită să vadă ce s-a întâmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Ştiuse însă de aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni şi îl aşteptau.
Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine negre, parcă ar fi fost în doliu.

„Timp de câteva săptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii. Căldura începea numaidecât după răsăritul soarelui, si dacă în timpul nopții se mai întâmpla ca norii să mai acopere cerul, acești nori dimineața se făceau nevăzuți si lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea necontenită si grea a zilei de vară. Tocmai în această vreme când dobitoacele scurmă țărâna căutând răcoare, ori aleargă bezmetice după umbră, viața oamenilor iese afară din sat și se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei. Căruțele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer. Oamenii se îndreaptă spre câmp întretăind izlazul pe numeroase drumuri si poteci, si pe aceste drumuri roatele pocnesc neîncetat si câmpul e străbătut de glasuri răzlețe care se cheamă între ele ori se vorbește neobișnuit de tare și de omenește unei bițe care trage rău.
Dimineața e alburie și satul răsună încă de cântecul cocoșilor. Omul se scoală, trezește copii, înhamă caii si umblă de colo până colo prin curte. Nu este nimic de făcut, plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru obișnuit, totuși căruța si caii înhămați așteaptă în bătătură de mult timp; omul si copiii sunt gata; secerile si bota cu apă sunt puse în căruță; mâncarea gătită de cu seară asemeni; nu se știe însă pentru ce căruța stă timp atât de îndelungat în mijlocul bătăturii. Omul se învârtește pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în casă si strigă la femeie fără rost, întrebând-o dacă a pus mâncarea în căruță; muierea se supără si-i răspunde că a pus-o de mult, dar bărbatul nu ascultă, nu aude, iese afară cu un aer grav, foarte grăbit si forate îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat ceva, a fost uitat cine știe ce lucru. Omul se apropie de căruță, se uită la secerile vârâte între scoarțele loitrei, le numără, scoate una si-i pipăie zimții, o bagă la loc și începe apoi să caute sub cergă; dă totul la o parte si se uită la oalele cu fiertură de buruieni, la mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemulțumit parcă de faptul că totul e în ordine, si trece la cai. Animalele așteaptă liniștite, cu buzele în jos, și când omul se apropie de ele, se întâmplă ca unul din cai să ofteze adânc; omul se uită la hamuri, apucă hățurile, bagă unuia din cai zăbala în gură. În această clipă muierea strigă din prag înfuriată: ‘Ce mai așteptați? Ce vă tot învârtiți? Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi? Hei, voi! dați-i drumul odată!’
Căruța însă tot nu pornește. A fost uitat ceva. Da! ‘Ăsta micu, să meargă si el la secere’ zice omul cu un glas pătruns de o neașteptată gravitate, apropiindu-se de așternutul de pe prispă. Acolo, în așternut, doarme un copil de cinci-șase ani. Zgomotele acestea puternice si îndelungate nu l-au trezit din somn. El doarme suflând rar, topit parcă în somnul lui greu. ‘Tu, mă! Scoal în sus! Hai la deal.’ Femeia începe să strige: copilul să fie lăsat în pace. Are nevoie de el să-i toace la păsări, să-i culeagă ștevie, să-i aducă cutare si cutare, să aducă mâncarea de prânz. Omul nu o ia în seamă. Îi spune că să facă singură toate treburile astea, băiatul trebuie să vie la câmp. Muierea încearcă să-l înduplece pe bărbat, dar omul n-o ia în seamă. El dă așternutul la o parte, dezvelește pe copil, care doarme mereu, îi vâră o mână pe sub mijlocul lui plăpând si îl ridică în brațe; apoi așa, pe brațe, pe sus, îl duce la căruță si îl așază înăuntru peste paie si cergă. Băiatul se deșteaptă și adoarme iar. ‘Gata! Plecarea! strigă omul. Hei, cutare, deschide poarta! Haide! Sus în căruță! Ia vedeți în cutie acolo, nu lipsește nimic? Bota cu apă este? Tu, muierea aia, unde ești? Ai pus, fa, mâncarea în căruță?’
Deschiderea porții se face cu repeziciune și bătătura curge spre șosea, șoseaua pătrunde înăuntru prin golul căscat. Căruța pornește zdroncănind rău peste podișca din lemn, iese în drum și acolo se mai oprește iarăși. Uneori, se mai uită totuși ceva.

***

Spre prânz norii se împrăştiară şi soarele începu să usuce pământul. Mama şi copiii statură singuri la roasă, singuri în această zi; Moromete se întoarse târziu, la miezul nopţii. Din locul unde se dusese să se laude se întorcea murdar de noroi pe genunchi şi pe coate; de asemenea, palmele îi erau murdare; căzuse şi se sprijinise pe ele. La ochi avea ceva; îşi tot ducea pumnul murdar şi-şi freca gemând pleoapele; frecându-se astfel, orbitele i se căptuşiră cu nisip şi pământ şi încerca zadarnic să se cureţe. Stătea pe pat şi gemea, mama încerca să-i şteargă ochii cu o treanţă curată dar el i-o smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu totul de noroi, pentru ca după aceea s-o ducă la ochi şi să se apuce să-şi cureţe iarăşi pleoapele de nisip. Niculae îi trase rupturile de bocanci din picioare, fetele îi dădură în cele din urmă apă caldă să se spele şi omul dormi buştean până a doua zi aproape de prânz.
Când se trezi află că Paraschiv şi cu Nilă fugiseră cu caii încă de ieri seară, spărseseră iarăşi lada, luaseră toţi banii pe care-i găsiseră, aruncaseră cele mai bune covoare pe spinările cailor şi plescaseră ameninţând că asta nu era totul. Moromete nu păru surprins de ştirea plecării, cât de felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă.
– Cu caii? au fugit cu caii?
– Cu amândoi caii.
– Şi Nilă, a fugit şi el?
– Amândoi au fugit.
Moromete stătea pe pat, cu fruntea lui bombată aplecată spre genunchi, cu coatele înfipte în păturile aşternutului. După un lung timp de tăcere, el se ridică şi se uită la fiecare copil în parte; apoi spuse încet şi căutând să pară cât mai liniştit şi mai netulburat:
– Da! Bine! Vedeţi-vă de treabă!
După care el însuşi se ridică de pe pat şi porni spre uşă să-şi vadă de treburile lui ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
În aceeaşi zi, Moromete îşi făcu socoteala datoriilor şi spre seară bătu la poarta lui Tudor Bălosu cu care se înţelesese să-i vândă mai mult de jumătate din pământul familiei. Tudor Bălosu condiţiona cumpărarea de cedarea şi a pământului din spatele casei, ceea ce Moromete acceptă fără şovăială. Tudor Bălosu nu avu totuşi satisfacţia pe care şi-o dorise. Moromete arăta ca şi atunci când vânduse salcâmul, netulburat şi nepăsător.
Cu banii luaţi, Moromete îşi cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata anuală la bancă, datoria lui Aristide şi taxele de internat ale lui Niculae, rămânând ca necu¬noscută soluţia acestor probleme pentru viitor; din nou rata la bancă şi din nou fonciirea, din nou Niculae…
Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Lupta pentru apărarea vechilor lui bucurii se sfârşea.
Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu şi care acum privea netulburat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană.
în următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial: timpul nu mai avea răbdare.

(fragmente din Moromeții, Marin Preda, Ed. Albatros, 1979; selecție și redactare realizate de Odilia Roșianu)

(sursa foto: cinemagia.ro)