Literatura de azi 
Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans, iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.
Nichita Stănescu, „Vârsta de aur a dragostei”
***
Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.
Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?
Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.
Mihai Eminescu, „Iubind în taină”
***
Dacă te-ai îndepărta puţin,
Dragostea mea ar creşte
Ca aerul dintre noi.
Dacă te-ai îndepărta mult,
Te-aş iubi cu munţii şi cu apele
Şi cu oraşele
Care ne despart.
Dacă te-ai îndepărta
Cu o zare,
La profilul tău s-ar adăuga soarele,
Luna şi jumătate din cer.
Marin Sorescu, „Perspectivă”
***
Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.
Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.
A mai venit de-atunci să v-asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?
Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.
N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba „ieri”?
La poartă, umbr-aceluiaş stejar.
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.
Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu.
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.
Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintru început.
I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, demult, cântând.
Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.
Tudor Arghezi, „Oseminte pierdute”
(Dragostea în poezie – selecție de Odilia Roșianu)
(sursa foto: westbrookagency.co.uk)
