Somnul iubirii mai durează

Lacrima

Ferit de păsări, turme şi de femei de ţară,
Eu beam, lăsat pe bine, în nişte buruieni,
Pe care tandre pâlcuri de-aluni le înconjoară,
Prin pâcla de călduţă şi verde după-amiază.

Dar ce puteam bea oare-n această jună Oise,
Cu ulmi tăcuţi, cu nouri, peluză fără flori?
Ce tot sorbeam eu oare din tâlv de colocază ?
Ceva de aur, searbăd, de mă treceau sudori.

Aşa, o proastă firmă de han aş fi fost poate.
Apoi schimbă furtuna tot cerul până-n seară.
Au fost ţări negre, lacuri, şi peşti, şi colonade
Sub noaptea-aceea-albastră şi, uneori, o gară.

Pierea din codri apa-n nisipuri preacurate.
Din cer în mlaştini vântul zvârlea cu ţurţuri tare
Or! ca pescuitorul de aur sau de scoici,
Nu mi-am mai dat silinţa să beau, n-am fost în stare !

***

Prima seară

Ea era graţios dezvelită
Şi indiscreţi arbori greoi
Zvârleau în geam câte-o creangă-nverzită
Maliţios, spre noi, spre noi.

Şi, mai goală, mâinile-şi împreuna,
În fotoliu-mi simţindu-se bine.
Se-nfiorau de plăcere pe podea
Picioruşele ei fine, fine.

Eu urmăream culoarea cerii,
Mica rază tremurătoare ca un fir
Din surâsu-i, în fluturarea serii,
Şi pe sânu-i, – gâză peste trandafir.

Sărutam gleznele-i fine.
Ea avu un dulce râs brutal
Care se răspândea în triluri line;
Un frumos râs de cristal.

Sub cămaşă, picioruşele-i deodată
Se salvară cu-n: „Ei, gata, lasă!”
Prima îndrăzneală acceptată
Râsul ei nu a mai fost pedeapsă!

– Gingaş fremătând sub buzele mele, –
Ochii blând îi sărutam, iar ea:
– Capul şi-l zvârli – ce pui de lele! –
Înspre spate: „E şi mai bine-aşa!…

Domnule, am două vorbe-aţi spune…”
– Restul i-l zvârli în sân uşor
Cu-un sărut, făcând-o să răsune
Într-un hohot larg, promiţător…

– Ea era graţios dezvelită
Şi, indiscreţi arbori greoi
Zvârleau în geam câte-o creangă-nverzită
Maliţios, spre noi, spre noi.

***

Senzație

În seri de vară-albastre, voi merge pe cărări,
Să mă înțepe grâne, să calc pe ierbi mărunte;
Prin proaspăta răcoare voi trece-n dulci visări,
Lăsa-voi adierea să scalde a mea frunte.

Fără a spune-o vorba si fără nici un gând,
Doar dragostea urca-va în suflet infinită;
Ca un nomad voi merge departe, străbătând
Preafericit, Natura, ca lângă o iubită.

(traducere de Petru Dincă)
***

Gând bun, de dimineaţă

La patru dimineaţa, -n vară,
Somnul iubirii mai durează.
Zori sub boscheţi evaporează
Mirosu-agapei de ieri seară.

Dar jos, în largul şantier
Spre soarele de Hesperide,
Doar în cămăşi, bunii dulgheri
Prind să se-agite.

Calmi, în deşertul ce se umple
De muşchi, ei fac lambriuri ca,
Sub ceruri false, din vreo urbe,
Bogaţii, -n râs, să stea.

Ah, pentru Meşteri, fascinanţii,
Robi unui rege-n Babilon,
O clipă, Venus, lasă-Amanţii
Cu sufletul pe tron!

O, tu, Păstorilor Regină!
Dă lucrătorilor rachiu,
Ca pace-n vlaga lor să vină,
Pân’ s-or scălda în mare, mai târziu.

***

Marină

Carele de argint si de-aramă –
Prorele de oţel si de-argint –
Frământă spuma, –
Ridică tulpinile mărăcinilor.
Curenţii câmpiei
Și urmele uriașe lăsate de reflux
Se desfășoară în cerc spre răsărit,
Spre coloanele pădurii.
Spre stâlpii digului,
Izbiți pieziș de bulboanele de lumină.

***

Roman  
I
Nu eşti profund la numai şaptesprezece ani.
– La naiba, într-o seară, şi beri, si limonadă,
Şi zarva cafenelei cu lămpile-n tavan!
– Te-afunzi domol sub teii verzi de pe promenadă.

În seri de vară teii de-arome sunt sătui!
Văzduhu-atât de dulce-i, că ochi să-nchizi îţi cere;
De zgomote plin vântul, departe-oraşul nu-i,
Miroase doar a viţă şi a bere.

II
Deodată vezi un petec îngust de sumbru-azur
Prins în conturul unei micuţe crengi şi care
E-mpuns cu răutate de-o stea ce din contur
Dispare, mică şi-albă, cu dulce-nfiorare.

Şaptesprezece numai, la ani! Nopţi! Iunie!
E de şampanii seva: la cap ţi se ridică,
Şi, ameţit, baţi cîmpii, sub raza lunii e;
Simţi un sărut pe buze, ca o jivină mică.

III

Cu inima nebună, prin cărti un Robinson,
– Când, în lumina pală de felinar, se-arată
Trecând o domnişoară drăguţă sub un con
De umbră-a unui guler – îngrozitorul tată.

Cât de naiv te crede ! Umblând cu paşi mărunţi,
În pantofiori, sprinţară se-ntoarce către tine
Cu o mişcare vie – Şi cum să nu renunţi,
Când ţi se sting atuncea pe buze cavatine.

IV

Îndrăgostit eşti până în august. Şi compui,
Îndrăgostit, sonete, ce-o fac să râdă doară.
Amicii toţi te lasă, eşti de prost-gust oricui.
– Dar Ea se-nvredniceşte să-ţi scrie într-o seară.

– Atunci – în cafeneaua cu lămpile-n tavan
Te-ntorci şi ceri iar bere sau poate limonadă
– Nu eşti profund la numai şaptesprezece ani,
Când te îmbie-atâţia tei verzi pe promenadă.

Arthur Rimbaud (20 octombrie 1854 – 10 noiembrie 1891)

(poezii selectate de Odilia Roșianu)