Literatura de azi 
Poem de dragoste
Mă privesc uneori în oglindă
Pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atâta vreme
încât nu mai pot trăi fără ea.
Conștiința de sine este în cele din urmă
o stare extrem de confortabilă – un somn greu.
Ea nu poate semăna decât amintirilor
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai de mult într-o artă poetică
sau morții,
ce a spart oglinda
pe care de atâta vreme scriu acest poem
Încât el nu mai poate trăi fără mine…
***
Destin
Se iubeau,
dar nu pentru că se vedeau rar
– aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul
praf şi pulbere,
praf…
***
Elegie – La sfârşit rămâne doar spaima
La sfârşit rămâne doar spaima
şi acel sentiment de pustiitoare siguranţă,
– a limitelor,
dintre un măr putred şi unul sănătos.
Dacă întind mâna,
aş putea avea certitudinea existenţei mele
între fotoliul nichelat şi fereastră.
Dacă îmi biciui conştiinţa,
ar putea să iasă şi un lucru bun,
– un pumn de cenuşă aromată şi scânteietoare,
care va pleca din nou în lume…
Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră.
Ştiu: pământul nu primeşte decât carnea crudă,
care nu va mai pleca niciodată în lume, la fel…
***
Seducție
Am început sa dovedesc prostie
si ingenuitate
în înțelegerea realității.
O vânzoleală a contrariilor renascentiste
mă poartă zilnic în dimensiuni înfricoșătoare
și totuși aproape de sufletul meu.
Gorgona sau înger
ma mișc la fel de precis
la dreapta sau la stânga,
în tării
sau iau drumul magmelor fierbinți.
Am început să mă apropii de ceva
pentru care trebuie să inventez o altă limbă.
Nu, nu mi-e teamă.
Doar că înfloresc pe geamuri în ger.
***
Limba scrisă sub pleoape
Vremea poemului înalt, amețitor,
a trecut.
Gândul negru și sârma ghimpată
vor ține minte doar aceste elegii
și o feroce singurătate,
amețitoare, înaltă…
***
Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir
În cumpănă cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă:
Bătrânii-au suferit de te cutremuri;
Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă.
(Shakespeare – Regele Lear)
În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
– astfel de rămăşiţe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi …
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă,
şi dată fiind inteligenţa ta
şi posibilitatea rapidă de adaptare
ai înţeles: – Uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.
(Stop! Înapoi!
Mărturiseşte întâi ruşinea zilnică din copilărie:
„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa
şi mult prea neruşinaţi înspre seară
(multă lume aştepta atunci războiul!)
şi tocmai de aceea au hotărât
(dată fiind inteligenţa mea
şi posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”)
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la faţă
şi cu ochii plesniţi.
(Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-l înghit cu memoria mea veselă
şi să-i spun: – O, tu cel negru pe dinafară
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
şi Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
(Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo…)
Te vor primi „la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…”
Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă!
În grădina de trandafiri a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
– astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase…
Dar tu, patrie luminoasă!
E una care uită mai bine decât tine?
Câte ziduri ţi-au mai căzut?
Câţi dinţi?
Şi câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile tale celeste?
Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?
Şi câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
şi nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!
Şi eu cum să-ţi mulţumesc!
La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Şi memoria mea veselă!
Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!
Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi.
Putredă carnea mea.
Negru pământul.
poeme de Mariana Marin
(selecție de Odilia Roșianu)
