— Numai că şi aici e nevoie de o introducere, altminteri nu se poate, vreau să zic de o introducere literară! – adăugă Ivan râzând. Ca să vezi – eu şi literat! Acţiunea se petrece în secolul al şaisprezecelea, pe vremea când – cred c-ai învăţat asta la şcoală – forţele providenţiale interveneau în mod curent în operele poetice. Şi nu mă refer numai la Dante. În Franţa, slujbaşii judecătoreşti şi chiar călugării din mănăstiri organizau adevărate spectacole, în care Maica Domnului, îngerii, sfinţii, Hristos şi până şi Dumnezeu apăreau pe scenă figurând printre personaje. La epoca respectivă, asemenea spectacole erau extrem de naive. În Notre-Dame de Paris Victor Hugo arată cum în capitala Franţei, sub Ludovic al Xl-lea, pentru a sărbători naşterea dauphin-ului, s-a dat în sala primăriei o reprezentaţie populară gratuită înfăţişând Le bon jugement de la tres sainte et gracieuse Vierge Marie, reprezentaţie în desfăşurarea căreia Fecioara Mana apare în persoană pe scenă pentru a-şi rosti le bon jugement. La noi, la Moscova, înainte de Petru cel Mare, aveau, de asemenea, loc, din vreme în vreme, spectacole dramatice similare, inspirate de diverse episoade din Vechiul Testament. Tot în aceeaşi perioadă circulau o mulţime de povestiri şi „stihuri”, în care interveneau, după necesităţile acţiunii, sfinţii, îngerii şi, în general toţi reprezentanţii puterii cereşti. În mănăstirile noastre, călugării tălmăceau, transcriau, ba chiar şi compuneau asemenea poeme – şi asta când? – tocmai pe vremea tătarilor! Există, bunăoară, un poem religios (bineînţeles tradus din greceşte), intitulat Trecerea Maicii Domnului prin vămile văzduhului, cuprinzând unele scene care cred că nu sunt cu nimic inferioare celor zugrăvite de Dante. Dorind să viziteze iadul, Maica Domnului, călăuzită de arhanghelul Mihail, străbate „vămile văzduhului”. Prin faţa ochilor săi se perindă păcătoşii, cu osândele la care sunt supuşi. Printre altele, exista acolo, în iad, o categorie destul de curioasă de osândiţi, ce-şi ispăşesc pedeapsa în focul gheenei – cei care se afundă atât de adânc în vâltoarea flăcărilor, încât nu mai sunt în stare să iasă la suprafaţă, şi până la urmă „îi uită Dumnezeu”, o expresie extraordinar de sugestivă şi de profundă, nu-i aşa? Uimită şi cu lacrimi pe obraji, Maica Domnului cade în genunchi în faţa tronului divin, rugându-se de iertare pentru toţi păcătoşii din iad, pe care i-a văzut canonindu-se acolo, absolut pentru toţi, fără excepţie. Convorbirea ei cu Dumnezeu e colosal de interesantă! Preacurata se roagă din tot sufletul, stăruind din răsputeri, iar când părintele ceresc îi arătă mâinile şi picioarele străpunse de piroane ale fiului ei, întrebând-o: „Pot eu să-i iert oare pe cei care l-au chinuit?” Maica Precista se adresează sfinţilor, mucenicilor şi tuturor îngerilor şi arhanghelilor, solicitându-i să cadă împreună cu ea la picioarele Domnului şi să ceară îndurare pentru toţi păcătoşii, absolut toţi, fără nici o deosebire. Până la urmă, Cel-de-Sus se lasă înduplecat de rugăminţile ei şi hotărăşte ca, în fiecare an, caznele să înceteze o bucată de timp, începând din vinerea mare şi până în ziua Sfintei treimi. Păcătoşii din iad îi mulţumesc, preamărindu-l: „Drept eşti tu, Doamne, că ai făcut această judecată!” Dac-aş fi scris poemaşul atunci, cred c-ar fi ieşit ceva în acelaşi gen. La mine apare în scenă el; ce-i drept, nu are decât o apariţie mută, tot timpul nu scoate un cuvânt. Au trecut cincisprezece veacuri de când a promis că va coborî din nou din împărăţia lui, cincisprezece veacuri de când prorocul său a dat de ştire lumii: „Eu vin curând”. „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici Fiul, ci numai Tatăl”, aşa cum a mărturisit el însuşi când sălăşluia încă pe pământ. Omenirea îl aşteaptă însă cu aceeaşi credinţă şi duioşie. O, îl aşteaptă chiar cu o râvnă şi mai mare, dat fiind că s-au scurs cincisprezece veacuri de când cerul a încetat să mai făgăduiască ceva omului.
Crede doar ce inima ta îţi doreşte,
Căci nimic cerul nu-ţi mai făgăduieşte!
Crede numai ceea ce inima ta îţi doreşte! Este adevărat că pe vremea aceea se mai întâmplau încă destule minuni. Erau sfinţi care înfăptuiau o seamă de tămăduiri miraculoase; sau drept-credincioşi cărora – după cum stă scris în povestea vieţii lor – li se arăta aievea însăşi Crăiasa cerurilor. Diavolul stătea însă de veghe, iar lumea începuse să pună la îndoială asemenea minuni. Tocmai atunci, în Nord, în Germania, a ieşit la iveală o nouă şi cumplită erezie. O stea uriaşă „arzând că o faclă” (adică biserica) „a căzut peste izvoarele apelor, şi apele s-au făcut amare ca pelinul”. Ereticii aceştia luau în deşert numele Domnului, tăgăduindu-i minunile. În schimb, cu atât mai arzător, mai vârtos credeau în ele cei care îşi păstraseră neştirbită cucernicia. La fel ca odinioară, omenirea îl aştepta şi-l iubea, punându-şi toată credinţa în el şi dorind să pătimească şi să moară pentru slava Lui… Atâtea veacuri îşi ridicase glasul spre el, rugându-l cu râvnă şi smerenie: „Vino, Doamne!” Atâtea veacuri îl implorase, încât, până la urmă, în nemăsurata lui milă, s-a înduplecat să pogoare din nou în mijlocul ei. Şi, întruchipându-se din nou, s-a arătat în fiinţă – precum mărturisesc cărţile sfinte – unor drept-credincioşi, mucenici şi anahoreţi. La noi, Tiutcev — care credea cu nestrămutată convingere în cuvântul său, a vestit:
Purtând din greu povara crucii sale,
Ca rob umil, cerescul împărat,
O, glie, până-n zări te-a colindat,
Blagoslovind meleagurile tale.
Şi aşa a fost, să ştii. Într-o zi, deci, a hotărât să se arate măcar pentru o clipă mulţimii, norodului ce se chinuia, pătimind, cu sufletul încărcat de păcate, dar care-l iubea totuşi cu o dragoste copilărească. Acţiunea imaginată de mine se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei, când în tot cuprinsul ţării, întru preamărirea Celui-de-Sus, zilnic se aprindeau ruguri şi:
În autodafeuri, ereticii
Cu fast ardeau pe rug,
În crude sacrificii…
Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de apoi, când urmează să se înfăţişeze – după cum el însuşi a făgăduit – în toată slava sa cerească, ivindu-se fără veste, „precum fulgerul ce porneşte de la Răsărit şi se arată până la Apus”. Nu, dorea numai să coboare o clipă în mijlocul odraslelor sale, şi anume chiar în locul unde se înălţa vâlvătaia rugurilor pe care erau daţi pradă focului ereticii. În nemărginita lui îndurare, voia să umble din nou printre oameni cu chipul pe care-l purtase cu cincisprezece veacuri în urmă. A descins, deci, într-una dintre pieţele „toride” ale oraşului meridional, în care nu mai departe decât în ajun, în prezenţa regelui, a curţii, a cavalerilor, a cardinalilor şi a fermecătoarelor doamne de la palat, sub ochii poporului din Sevilla, ce venise în număr mare la faţa locului, marele inchizitor arsese pe rug „cu fast”, ad majorem gloriam Dei, aproape o sută de eretici. Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este el. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi l-au recunoscut.
Mânat de o forţă irezistibilă, poporul se strânge în preajma lui, înconjurându-l; clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinându-se pas cu pas după dânsul. Şi-n vremea asta, el trece tăcut mai departe, cu acelaşi surâs plin de îndurare nemărgănită. Soarele dragostei arde în inima lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspândindu-se asupra gloatei, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osârdie pentru dânsul. Cu braţele întinse, el îi binecuvântează pe toţi, şi simpla atingere a mâinilor lui, sau chiar numai a veşmintelor sale, are virtutea de a lecui orice beteşug. „Tămăduieşte-mă, Doamne, ca să te pot vedea la faţă!” strigă spre el un bătrân orb din născare, şi-n aceeaşi clipă solzii ce-i acopereau ochii cad, şi orbul îşi recapătă vederea şi poate să-l privească. Poporul plânge şi sărută pământul pe care calcă el. Copiii îi aruncă flori în cale, cântând şi preamărindu-l: „Osana! El, este!” zboară din gură în gură zvonul prin mulţime. „Nu poate fi decât el!” Continuându-şi drumul, el nu-şi încetineşte paşii decât în pridvorul Catedralei din Sevilla, unde tocmai fusese adus cu plânsete şi jale un sicriaş alb în care se află o fetiţă de şapte ani, singura fiică a unui cetăţean de frunte din partea locului. Sumedenie de flori sunt presărate peste trupşorul neînsufleţit. „Lasă, că el o să-ţi învie copila”, îi strigă norodul mamei înlăcrimate. Parohul catedralei, care ieşise în pridvor să întâmpine sicriul, priveşte în jur mirat şi se încruntă. Deodată, mama pruncului mort scoate un geamăt şi se aruncă la picioarele lui: „Dacă eşti într-adevăr tu, trezeşte-mi la viaţă copila!” îl imploră femeia cu braţele întinse spre dânsul. Procesiunea de înmormântare se opreşte în loc, şi racla este lăsată jos în pridvor, în dreptul lui. El îşi coboară ochii cu milă, şi buzele lui şoptesc din nou, abia auzit: „Talita, kumi!” şi „fata s-a sculat”. Copila se trezeşte, se ridică în capul oaselor din coşciug şi se uită cu ochi mari, nedumerită, în jur. Un zâmbet i-a înflorit pe chip, şi încă mai ţine în mână buchetul de trandafiri albi cu care fusese aşezată în sicriu. Poporul freamătă şi plânge cutremurat. Tocmai atunci se întâmplă să treacă prin faţa catedralei cardinalul, marele inchizitor. Este un bătrân de aproape nouăzeci de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi ochii adânciţi în orbite, nişte ochi în care încă mai tremură o licărire uşoară, ca o scânteie.
O, de astă dată cardinalul nu mai poartă odăjdiile fastuoase cu care l-au împodobit în ajun, în văzul mulţimii, în momentul când duşmanii credinţei romane piereau mistuiţi de flăcările rugului! Nu, acum nu are pe el decât vechea lui rasă călugărească, făcută din pânză groasă. În urma lui, la oarecare depărtare, păşesc ajutoarele şi servii lui, cu chipuri sumbre, straja lui „sfântă”. Oprindu-se în faţa mulţimii, prelatul o cercetează din ochi de la distanţă. Vede tot: coşciugul depus la picioarele lui şi copila înviată din morţi, şi deodată se întunecă la faţă. Sprâncenele-i cărunte şi dese se încruntă, şi-n privirea lui scapără o lumină sinistră. Ridicând braţul, cardinalul face semn străjerilor să-l ia. Şi atât de mare este autoritatea lui, atât de strunit şi de plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crâcni, încât gloata se dă în lături din calea lor şi, în mijlocul unei tăceri mormântale, gărzile pun mâna pe el şi-l duc. Ca la o poruncă, mulţimea se pleacă până la pământ în faţa bătrânului inchizitor, care o binecuvântează şi pleacă mai departe. Străjile coboară cu prizonierul în temniţa boltită, sumbră şi strâmtă din clădirea străveche, unde se ţin şedinţele tribunalului sfânt. Ziua se stinge şi întunecimile nopţii toride şi „neînsufleţite” învăluie Sevilla. Aerul e înmiresmat „de lauri şi lămâi”. În bezna groasă ce domneşte în închisoare, uşa de fier se deschide, şi marele inchizitor, purtând o lampă în mână, pătrunde încet înăuntru. Este singur; uşa se închide la loc în urma lui. Bătrânul se opreşte în dreptul uşii, privindu-l lung, un minut sau două, drept în faţă. Apoi se apropie de el pe îndelete, pune lampa pe masă şi rosteşte: „Tu eşti? Tu? Neprimind însă nici un răspuns, se grăbeşte să adauge: Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? ştiu prea bine ce! Numai că tu n-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că-ţi dai seama. Ştii tu însă ce o să se întâmple mâine? Eu nu te cunosc, şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti tu acela sau semeni numai cu el; oricum ar fi, mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului tău spre a înteţi focul, ştii tu asta? Da, poate că ştii”, răspunde tot el tulburat, dus pe gânduri, cu ochii pironiţi asupra deţinutului.
— Zău, nu pricep, Ivan, ce înseamnă asta… spuse zâmbind Alioşa, care-l ascultase tăcut până atunci. E numai o simplă fantezie sau e vorba de o eroare din partea bătrânului, de un absurd quiproquo.
— N-ai decât să alegi cea de-a doua alternativă, dacă-ţi place, râse Ivan, şi dacă realismul nostru contemporan a reuşit să te acapareze în asemenea măsură, încât să nu mai poţi accepta nimic ce ţine de domeniul fanteziei, fie chiar un quiproquo, dacă vrei. Ce-i drept, continuă el râzând, bătrânul meu are nouăzeci de ani, şi, cu ideea lui fixă, se prea poate să-şi fi pierdut minţile. Cât îl priveşte pe deţinut, înfăţişarea lui avea într-adevăr prin ce să-l uimească. Dar tot aşa de bine, în definitiv, ar putea să fie numai o halucinaţie, vedenia unui moşneag de nouăzeci de ani în pragul morţii, cu imaginaţia înfierbântată de autodafeul din ajun, căruia îi căzuseră jertfă o sută de eretici. La urma urmei însă, ce ne interesează pe noi dacă-i un quiproquo sau dăcă-i vorba de o fantezie gratuită? Bătrânul trebuie să spună, în sfârşit, tot ce are de spus, tot ce a gândit în sinea lui timp de nouăzeci de ani, să dea în vileag tot ce a ţinut închis în el, în aceşti nouăzeci de ani.
— Şi deţinutul? Nu spune nimic? Se mulţumeşte doar să se uite la bătrân şi să tacă?
— E obligat în orice caz să tacă, răspunse Ivan, din nou cu zâmbetul pe buze. N-ai auzit ce i-a spus mai înainte bătrânul? că n-are dreptul să mai adauge nici un cuvânt la cele mărturisite odinioară. Dacă vrei, într-asta rezidă însăşi esenţa catolicismului roman, aşa cel puţin cred eu: „Tu i-ai încredinţat totul papei, şi deci, în momentul de faţă, totul se află în mâna lui; tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar până ce va să vină vremea de apoi”. Asta o spun chiar ei, şi nu numai c-o spun, dar o aştern pe hârtie, cel puţin iezuiţii. Am citit cu ochii mei, scris negru pe alb, de teologii lor. „Mai ai tu dreptul oare să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii?” îl cercetează mai departe bătrânul, ca tot el să-şi răspundă până la urmă: „Nu, nu mai ai dreptul acesta, fiindcă nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cândva, nici să le răpeşti oamenilor libertatea pentru care te-ai luptat din răsputeri cât ai fost aici pe pământ. Orice lucru nou pe care l-ai vesti oamenilor ar atinge cumva libertatea lor de credinţă, căci ar lua înfăţişarea unui miracol, şi, după câte ştiu, în urmă cu o mie cinci sute de ani pentru tine nu era nimic mai scump pe lume decât libertatea credinţei. Nu spuneai chiar pe vremea aceea: «Vreau să fiţi liberi cu adevărat»? Ai avut acum prilejul să-i vezi pe oamenii aceştia «liberi», rosteşte deodată bătrânul, zâmbind dus pe gânduri. Ca să continue apoi, măsurându-l cu o privire încruntată pe captivul său: Da, să ştii că ne-a costat scump treaba asta, dar acum, am ajuns, în fine, să ducem, în numele tău, la bun sfârşit misiunea noastră. Cincisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit o dată pentru totdeauna. Ce, nu crezi c-am isprăvit pentru totdeauna? Te uiţi la mine blând şi nu vrei măcar să mă învredniceşti cu un cuvânt de indignare? Cu toate astea, tocmai acum, poţi să mă crezi, acum, în momentul de faţă, oamenii poartă în ei mai adânc ca oricând înrădăcinată convingerea că sunt liberi, cu desăvârşire liberi, deşi chiar ei ne-au oferit libertatea lor, depunând-o smeriţi la picioarele noastre. Asta e ceea ce am izbutit noi să facem, dar, te întreb, asta e oare cu adevărat libertatea dorită de tine, libertatea pe care ai visat-o?”
— Tot nu pricep, îl întrerupse din nou Alioşa, e o ironie, vrea cumva să glumească pe socoteala lui?
— Câtuşi de puţin. Bătrânul e convins, dimpotrivă, că faptul de a fi sugrumat, în sfârşit, libertatea ca să-i fericească pe oameni este un merit al său şi al ciracilor lui. „Fiindcă numai acum, i se destăinuie el (bineînţeles e vorba de Inchiziţie), suntem în măsură pentru prima oară să ne gândim la fericirea oamenilor. Aşa cum a fost el plămădit, omul e un răzvrătit din fire, dar crezi tu oare că răzvrătiţii pot avea parte de fericire? ţi s-a spus răspicat, stăruie bătrânul, ţi s-a atras doar atenţia asupra acestui lucru, ţi s-au dat destule avertismente, pe care însă tu le-ai nesocotit deopotrivă, respingând singurul mijloc care putea să-i facă pe oameni fericiţi. Noroc că, plecând dintre noi, ai avut grijă să laşi totul în seama noastră. Ne-ai hărăzit, ai întărit prin cuvântul tău dreptul pe care ni l-ai încredinţat de a lega şi dezlega totul, şi cred că n-ai de gând acum – sigur că da, nici nu poate măcar să-ţi treacă prin gând cumva să ne privezi de el! Atunci de ce ai venit să ne tulburi?”
— Cum adică, „ţi s-au dat destule avertismente şi îndrumări”? întrebă Alioşa.
— Ei uite, tocmai ăsta e punctul principal asupra căruia caută să insiste cardinalul. „Înfricoşatul şi preaiscusitul duh, duhul nimicniciei şi al nefiinţei – îl mustră mai departe bătrânul – strălucitul duh a grăit către tine în pustiu, şi, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, el a încercat să te «ispitească». E drept, ori nu? Există oare un adevăr mai deplin decât acela pe care el ţi l-a dezvăluit, punându-ţi cele trei întrebări, sau, precum spun Scripturile, cele trei «ispitiri» ale tale, adevăr pe care tu l-ai respins? şi totuşi, dacă va fi avut loc vreodată pe lume o minune fără de seamăn, ea s-a întâmplat numai şi numai atunci, în ziua celor trei ispitiri. Căci în asta constă toată minunea, în faptul că cele trei întrebări au fost rostite. Dacă ne-am închipui bunăoară, să zicem, că întrebările puse de înfricoşatul duh ar fi pierit fără urmă în cărţi şi c-ar trebui deci reconstituite cumva, plăsmuite din nou, alcătuite vorba cu vorbă, pentru a putea fi puse la locul lor în Scripturi, şi că în acest scop ar fi fost adunate laolaltă toate capetele luminate de pe faţa pământului – toţi dregătorii, cei mai de seamă păstori ai bisericii, învăţaţii, filosofii, poeţii – reîncredinţându-li-se misiunea de a născoci, de a formula trei întrebări, care nu numai să fie pe măsura unui eveniment de o însemnătate atât de mare, dar şi să exprime în acelaşi timp în trei cuvinte, sau, mai bine zis, în trei poziţii pe înţelesul minţii omeneşti, întreaga istorie de mai târziu a umanităţii şi a universului – crezi tu, oare, că tot acest areopag format din înţelepţii pământului ar fi în stare să dea în vileag ceva care să se asemuiască măcar pe departe prin forţă şi prin adâncime cu cele trei întrebări pe care într-adevăr ţi le-a pus atunci în pustiu puternicul şi iscusitul duh? Aceste întrebări, miracolul prin care ele au ieşit la lumină dovedesc îndeajuns că aici avem de-a face nu cu inteligenţa omenească, a cărei soartă e pieritoare, ci cu o inteligenţă nepieritoare şi desăvârşită. Fiindcă aceste trei întrebări, atât de strâns legate între ele, preconizează întreaga desfăşurare de mai târziu a istoriei lumii, constituind totodată cele trei formule în care se îmbină toate contradicţiile istorice nerezolvate ale firii omeneşti. Pe vremea aceea era un lucru de care nimeni nu-şi putea da seama chiar atât de precis, viitorul fiind încă învăluit în neguri; acum însă, după ce au trecut cincisprezece veacuri, vedem că în aceste trei întrebări era cuprins totul, şi că tot ce preconizaseră ele s-au adeverit în aşa măsură, încât nu se mai poate adăuga sau înlătura nici o iotă. (va urma)
F. Dostoievski, prima parte din „Marele Inchizitor”, fragment din „Frații Karamazov”
(text selectat și redactat de Odilia Roșianu)