Literatura de azi
Dorul
Dragostea mea,
ancora grea,
ține-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.
Vântul căzu –
– poate că nu,
dar s-a făcut
liniște-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
pași pe zăpezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singurătăți…
Nu mi te-arăți,
nu-mi trimiți vești.
Cat fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai ești?
***
A fost
A fost o dragoste ca un acord de Bach,
de-o gravitate limpede… Aveam odată
o nobilă mișcare-analizată
ca a figurilor, la șah.
Și iată-te în plina dezordine. Străin de legi.
Silaba ta de gura mea nu o mai legi,
și nu îmi mângâi umerii și nu îmi iei
în palme fruntea fulgerată de idei.
Nu pot întârzia prea mult,
încovoiată de durere, de rușine.
Respir adânc: un nou acord ascult,
ca să mă urce dincolo, mai sus de tine.
***
Te depărtezi
Te depărtezi înotând, te depărtezi,
în amurg, ca, altădată, în amiezi,
și sunt nepăsătoare când îți miști
brațul greoi, sub norii triști,
iar când te-nalți pe mal, pierzând,
din umeri, marea, ca pe-o pelerină căzută –
nici o ispită nu-mi trece prin gând,
nici o emoție nu mă sărută.
***
Iubitul cel prost
Voi scoate o antologie a mișcărilor mâinii
(Mâna ta e rece ca o furculiță).
Strânge cu fărașul tot ce mai rămâne:
Ochiul tău de baltă, gura ta pestriță.
Am, de veselie, patruzeci de dinți.
Nu pricepi o iotă, am vâslit destul,
Deci, să spunem gloatei: Domnul e sătul,
Mergeți toți acasă-n paturi mai fierbinți.
Îmi vârâsem capul cu sila în piept
Și-am crezut că-i blazonul pătrat al armurii.
Dar nu era decât buzunarul tău drept.
Și mi-au plâns de milă zâmbetele gurii.
***
Interior
Mirosul tău de țigară și tinerețe plăpândă,
de băiat singuratic,
de odaie plină cu cărți, cu somn și dezordine
– și-acolo ești tu, străin de dezordine,
puternic și matur, cu irișii
scânteietori de transparența lumii;
și-acolo, sunt eu,
fumând împreuna cu tine,
și respirându-ți ideile.
***
Miracol
Şi, înfrumusețat de dragoste,
ai început să cânţi… Alături stam,
privindu-ţi buzele sunătoare.
Era un cântec înflorit şi pur,
sonorizând lumina din pahare,
tăind suave cercuri în văzduh
şi argintându-mi rochia albastră.
Era un cântec foarte cunoscut,
dar nou născut pe buza ta amară,
încât m-a turburat nespus de mult,
şi-am plâns cu fruntea îngropată-n cântec.
***
Când se lasă seara
Pe-un drum pe care mă-ntorceam spre seară.
Era o primăvară uscată, nemirositoare,
şi paşii mei, prin pulberi, abia se auzeau.
Ciudat decor! spuneam, privind
la ramurile nemişcate, la pământul
pe care presimţirea ierbii nu-l durea.
Lumina era caldă.
Deodată, -n zare, apăru nedesluşit
o formă dolofană, greoaie şi tenace.
Să fie-un nor cu-nfățișare de cămilă?
interogam pe-un nevăzut Polonius.
Când s-a apropiat –
era un bou.
Era un bou tăcut,
muind în praf copite liniştite,
cu pielea de culoarea pietrei,
cu albicioase coarne simetrice, cu fruntea
pătrată.
O clipă am sperat – o clipă doar –
să mă înşel, şi să-i descopăr dedesubt
pateticele ugere materne, fecunde clopote, sau dacă nu,
pe la grumaz, virila încordare muşchiulară
a taurului. În zadar.
Era un bou neutru, fără patimi.
Şi s-a oprit în faţa mea şi m-a privit
el, boul alb şi înţelept.
O ramă înserată înconjura ținutul.
L-am ocolit pe solul singurătății, și
am mers, prin pulberi dese, mai departe.
Din spate, cu-o privire întoarsă și egală
mă urmărea senina moarte.
***
Limpede
M-am aşezat sub becul cel mai puternic
ca să mă vezi şi să ştii:
să nu poţi spune vreodată
că ţi-am ascuns stângăciile mele,
asimetriile şi zonele imperfecţiunii.
Fiecare sărut a fost definit.
Fiecare îmbrăţişare, sărbătorită prin idei.
Atât de limpede îţi stau în faţă,
încât îmi poţi vedea durerea şi bucuria,
ca pe doi peşti, în două nuanţe de-albastru,
înotând în cristalul trupului meu.
Nina Cassian
(selecție de Odilia Roșianu)
