O piatră de temelie

Titu Maiorescu

De acum înainte, o să-mi însemn în cartea asta toate erorile mele şi toate bunătăţile de peste zi. (14 febr. 1856) Când am plecat de acasă, neobservat, necunoscut, singuratic – eram într-adevăr atât de profund mâhnit, iar astăzi toată ziua atât de deprimat. Şi în asemenea clipe să te întorci spre Dumnezeu? Nu nu e asta, nu simt o durere vagă, generală, ci mi-e dor numai de cineva, de oameni pe care să-i iubesc şi să mă iubească şi cu care să întreţin relaţii în toată libertatea şi mereu. Abia atunci aş deveni bun, atunci aş putea să acţionez şi să produc ceva –  pe când aşa… (14/26 apr 1859) Revin la jurnal. Acum se pune problema ca din viaţa bogată care se desfăşoară în jurul meu să reţin mai multe fapte şi, de asemenea, unele impresii. (5/17 ian 1866) În timpul din urmă mă izbeşte din ce în ce mai mult ce tari piese de rezistenţă şi ce tari coeficienţi de fricţiune sunt oamenii. Nici unul nu-mi sugerează nimic. Iar sugestiunile ce eu aş vrea să dau sunt tot atât de mult amortizate, încât, cu înaintarea în vârstă, mă paralizez. (4/16 oct 1872) [Jurnal, publicat postum]

***

În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc”. (În contra direcției de astăzi în cultura română, 1868)

***

Să năzuim către o viaţă nouă, plină de prospeţime! Să contopim ştiinţa cu viaţa reală, să evadăm din celulele înăbușitoare ale contemplării abstracte! Iată stindardul ştiinţei actuale, iată vocaţia ei socială! Iar filosofia, mai mult decât oricare altă îndeletnicire, are datoria să ţină seama de această vocaţie socială. Căci dintre toate relaţiile, cele mai nobile sunt cele ce se ţes între oameni, iubirea fiind relaţia cea mai perfectă, pentru că este şi cea mai sublimă, universală şi puternică, putem afirma că filosofia, care etimologic înseamnă „iubirea de ştiinţă” este în esenţă ştiinţa iubirii. (Consideraţii filosofice, 1860)

***

Aşadar, fii fără grijă, redobândeşte-ţi acea filosofie impresională ce o aveai întotdeauna, adaugă-i ceva veselie şi petrece prin excursia în frumoasa Italie şi, la întoarcere, mai încălzeşte-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este şi va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române. (Scrisoare către Mihai Eminescu, 1884)

***

Nu fără lupte grele poţi rupe roadele din pomul cunoştinţei, şi îndărătul fiecărui adevăr la care ai ajuns laşi o iluzie pierdută. Este bine să nu cauţi înapoi, nici împrejur, ci, păşind înainte, să-ţi păstrezi încrederea că progresul adevărului trebuie să se facă şi că formula lui este aceasta: mulţi din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mâine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înţeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori. Numai în totalitate, se dovedeşte adevărul. (Consideraţii filosofice, 1860)

***

Celui al cărui singur scop este cunoaşterea ştiinţifică nu-i pasă de primejdii subiective, nici de faptul că prăpastia dintre el şi ceilalţi se întunecă şi se adânceşte pe măsură ce el se înalţă; nu procedează în mod arbitrar, nu păşeşte şovăitor; simte nevoia să străbată puntea înaltă şi luminoasă a necesităţii, aruncată peste abis şi susţinută de-a pururea de sorite structurate raţional; simte nevoia de a atinge piscul adevărului, singurul locaş în care se închină. Căci nu cele considerate sfinte sunt pentru el adevărul, ci adevărul îi este sfânt. (Consideraţii filosofice, 1860)

***

Nimic nu este mai greu în lume decât a înţelege pe altul, şi iarăşi fără a-l înţelege este peste putinţă să-l convingi. A înţelege pe altul însă înseamnă a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămâne străin. De aceea adevăraţii luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtăşit ei înşişi mai înainte vechea eroare şi au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr. Cu aceste argumente sunt acum în stare să adapteze adevărul la gradul şi la felul de inteligenţă al celorlalţi. (Consideraţii filosofice, 1860)

***

Fiecare adevăr pe care îl descoperim este o oglindă netulburată care împrumută ceva din strălucirea ei şi celor din jur, înainte de a le reflecta imaginea. Atraşi de tot ce străluceşte, oamenii de rând se adună, privesc în oglindă din depărtare, iar tocmai în centrul strălucirii zăresc, pe jumătate ascunsă în fund, o imagine înfricoşătoare, sinistră şi ceţoasă. Cuprinşi de groază şi repulsie, ei îşi întorc privirea de la oglindă şi o învinuiesc pe ea, învăluind în acelaşi simţământ de ură şi oglinda şi strălucirea ei. Ceea ce i-a înspăimântat a fost doar răsfrângerea propriei lor nimicnicii! (Consideraţii filosofice, 1860)

***

În privinţa desăvârşirii, cel mai greu e să nimereşti sănătoasa cale de mijloc. Pe deoparte, ea este o însuşire aşa de necesară pentru orice lucru temeinic, încât înveţi a o preţui cu atât mai mult cu cât devii mai matur. Pe de altă parte, n-ai voie să exagerezi, altfel stai pe loc şi nu faci nimic. Cum în lume nimic nu-i absolut, fiecare premisă presupune totdeauna alta şi de atâtea premise n-ajungi niciodată la concluzie. Pregătiri fără sfârşit împiedică fapta. Când eşti prea tânăr, cazi în extrema întâia; lucrezi uşuratic. La o anumită trecere spre maturitate, devii mai conştiincios, te tot pregăteşti şi amâni lucrul fără nici o socoteală. În această situaţie, ca şi în oricare altele, determinant este ritmul împrejurărilor. Apucă-te de lucru cu nădejde şi așază o piatră, care, chiar dacă încă nu înseamnă clădire, este totuşi o piatră de temelie. (Consideraţii filosofice, 1860)

Sursa foto: scrierile.com