Literatura de azi
Ar fi bine să uiți
« … Du-te acasă, prostule,
Nu-ţi mai pierde nopţile »
(Cântec lăutăresc)
– Ar fi bine s-o uiţi! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,
aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o!, suflând încet, da zbor păpădiei străine…
– Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.
– Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun!
– Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ţi ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.
– Uitaţi-o, uitaţi-o! le strig disperat mâinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte:
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
şi rotunjiți-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.
– Uit-o şi tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cântând,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii…
– Zadarnic, zadarnic! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a răului
din vânatul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă…
– Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele:
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea!
fugi, azvârle oglinda: lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei…
Fug, alerg… Zadarnic alerg, o, zadarnic:
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,
iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.
***
Portret
Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru şi concret.
Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colţ o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.
Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, în definitiv),
sus, sprâncenele îşi vor schiţa zborul.
Două aripi vor fi probabil şi urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roşie a sărutului-mit.
Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…
***
Banală
Astăzi, punând mâna pe ochi,
m-am gândit că eşti frumoasă, că te iubesc,
că aş vrea să fii întotdeauna a mea…
Şi gândul mi se părea cuminte şi firesc.
Am plecat apoi cu tine prin viaţă –
desigur, totul este roz şi plin ca în literatură,
sau ca într-un refren de tangou…
În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură…
Cu toate că eşti frumoasă,
deşi faptul că te iubesc îmi pare evident,
cu toate că în definitiv n-ai făcut decât să mă săruţi,
Nu ştiu de ce te urăsc în acest moment…
***
Insomnie
Creionul şi gândul, inerte. Foaia e totuşi albă.
Nu e prima dată când tăcerea mi se pare un uriaş aisberg.
Pereţii pier imaculaţi în infinit
şi mi-e cu neputinţă să-mi reprezint cuvântul „merg”.
Dacă aş agita – inexplicabil – foaia,
Fâsâitul hârtiei ar indica o prezenţă,
Întunericul ar putea să devie alb şi sonor…
(Dar numai gândul acesta e un semn de demenţă!)
Atunci? Să dorm?, să gândesc? (Lucrurile sunt obositor de clare…)
Pereţii pier irezistibil în infinit.
Nu e prima dată când singurătatea mi se pare un imens aisberg…
– Prietenă muscă, bine-ai venit!…
***
Romantism
Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul!
prietene, versul e otravă şi pâinea e scumpă şi rea;
altădată şedeam de vorbă şi scuipam
şi nu ne părea rău că timpul trecea.
Astăzi, în birou e prea frig şi oamenii sunt uscaţi şi galbeni –
fiecare e plin de milă şi toţi au un gând meschin.
Nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor
şi ca să te mai îmbeţi trebuie să bei spirt, nu vin.
Altădată eram mai proşti şi ne vedeam de treburi;
aveam bani, timp, nostalgia foamei – şi era bine,
ştiam doar că în Japonia se vând becuri ieftine
şi că zilele ne sunt teribil de puţine.
Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul! …
Vom avea şi noi să povestim de un război
frumos, mare, epopeic, nemaivăzut,
la care, ehe!, am luat parte şi noi!…
Prietene, îţi spun, versul e otravă şi pâinea e scumpă,
O să te întreb totuşi peste cinci ani, fără pic de pedanterie
(când vom fi iar proşti şi vom avea vreme) :
… « Înainte sau după marea bătălie ?»
Mâine o să vie primăvara cu flori multe şi inutile –
dar fetele sunt dactilografe şi luna e pătată de venin,
nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor
şi ca să te mai îmbeţi trebuie să bei spirt, nu vin …
– poeme de Geo Dumitrescu –
(selecție de Odilia Roșianu)
